Organizarea Contabilității la Direcția Generală pentru Agricultură și Industrie Alimentară

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND AGRICULTURA ÎN ROMÂNIA

1.1. CAUZELE CRIZEI AGRICULTURII ROMÂNEŞTI

Agricultura în România ocupa alături de silvicultură 93% din teritoriul ţării, 45% din populaţie şi 35% din populaţia activă.

Structura exploataţiilor agricole constituie prima şi cea mai importantă cauză a crizei româneşti.

În urma aplicării Legilor 18/1991, 169/1997 şi 1/2000 a fondului funciar şi reconstituirii, “pe vechile amplasamente”, structura agrară a suferit grave deprecieri. Agricultura a fost fărâmiţată pe 9 milioane de hectare(61%) până în 2000 în 4170 mii exploataţii de 2,2 ha, fiecare în 5-16 parcele, România devenind ţara cu agricultura cea mai fărâmiţată şi cea mai slab dezvoltată din Europa. Din fostele cooperative agricole de producţie apare o imensă masă de agricultori, fără pământ şi cu suprafeţe insuficiente pentru a ocupa forţa de muncă. Până în 3 hectare exploataţiile agricole fărâmiţate au ocupat în 1998 peste 71%, restaurând ordinea socială antebelică (tabelul 1)

Tabelul 1

FĂRÂMIŢAREA EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE1

Grupa de mărime

- în ha - 1948 1998

Număr % Număr %

sub 0,5 ha

0,5-1 ha

1-3 ha

Total 0-3 ha

3-5 ha

5-10 ha

peste 10 ha

societăţi şi asociaţii părivate

Total 901016

1100852

2311071

697318

363678

126203

-

5500138 16,4

20,0

42,0

78,4

12,7

6,6

2,3

-

100,0 445405

1017494

1355695

693354

426010

12374

13364

3973696 11,2

25,6

34,4

72,2

17,5

10,7

0,3

0,3

100

Din cele 9 milioane de hectare fărâmiţate, 45% aparţin unor proprietari absenţi, care au alte ocupaţii şi venituri în afara agriculturii, locuind cel mai adesea în oraşe, precum şi familiile în vârstă care nu mai pot munci şi care doresc înstrăinarea sau arendarea proprietăţii. Noii proprietari lipsiţi de mijloace de producţie şi mijloace băneşti instaurează o agricultură primitivă de subzistenţă. Ei nu pot folosi tehnica şi tehnologiile moderne.

Lichidare fizică a cooperativelor a fost însoţită de vandalismecare au distrus un număr mare de construcţii de producţie, defrişarea a peste 170000 hectare de livezi de pomi, deteriorarea a peste 1,7 milioane hectare instalaţii de irigaţie, scoaterea din conducerea nemijlocită a peste 20000 de specialişti în domeniul agricol şi “aruncarea” lor în şomaj.

Drept efect al fărâmiţării, înstrăinării şi lipsei mijloacelor de producţie, în cei 10 ani agricultura s-a prăbuşit, dintr-o ţară agroindustrială exportatoare de produse agricole, a devenit piaţa de desfacere pentru produsele alimentare ale ţărilor vest şi central europene. Volumul alimentelor importate de România trece de 60% din total.

După anul 1989, toate ţările foste socialiste din Europa au privatizat proprietatea funciară, fără să o fărâmiţeze, păstrând forma de exploatare avută în mărimile fostelor cooperative agricole de producţie, în proporţie de 70-90% din suprafaţa agricolă. Astfel, republica Cehă, pe 75% din suprafaţa agricolă a reorganizat societăţi agricole cooperatiste şi pe acţiuni în suprafeţe de 750-1500

1Tribuna economică nr. 48, 29 noiembrie 2000

hectare. Republica Slovacă menţine societăţi agricole cooperatiste pe 70% din suprafaţa agricolă în mărimi de la 500 la 1500 hectare.Ungaria, menţine pe 55% din suprafaţa agricolă exploataţiile fostelor CAP-uri şi IAS-uri în mărime de 4000-7000 hectare, iar pe 35% a organizat ferme comerciale în mărimi de peste 50 de hectare.

Politica preţurilor produselor agricole este devastatoare pentru întreaga agricultură românească. Preţurile mijloacelor de producţie din industrie necesare agriculturii (maşini, carburanţi, îngrăşăminte ) au crescut exagerat de mult faţă de preţurile produselor agricole.

Până în 2000, faţă de 1990, preţurile produselor agricole au crescut de 536 ori, iar preţurile produselor industriale cumpărate de agricultori au crescut de 1422 de ori, rezultănd un raport de 37,7% faţă de unul normal de cel puţin 80%. În 1990 un tractor se achiziţiona cu 45 tone de grâu, iar în 2000 cu 130 tone de grâu. Aşadar valoarea reală a produselor s-a redus în mod semnificativ. În aceste condiţii de schimb, o parte din venitul net din agricultură s-a scurs spre alte ramuri ale economiei, silind exploataţiile să nu poată cumpăra tractoare şi maşini agricole, îngrăşăminte chimice iar industriile respective de tractoare şi îngrăşăminte chimice şi-au redus producţia şi au disponibilizat personalul. Acest fenomen se petrece şi în industria alimentară. În consecinţă s-au redus producţia şi exportul în favoarea importului de produse alimentare, cauzând dificultăţi economice întregii economii naţionale.

Din cauza necorelării care nu acoperă costurile micii exploataţii agricole, nu se poate continua înfinţarea de noi culturi, lăsând necultivate acele puţine hectare pe care le are, lăsând mica proprietate să se întoarcă la practicile tradiţionale interbelice, de lucrare a pământului cu animale de tracţiune, sau lăsându-l nelucrat.

Lipsa unei politici agrare de susţinere şi subvenţionare a agriculturii este o altă cauză a crizei. În toate ţările din UE şi foste socialiste din Europa, agricultura este subvenţionată în proporţie de 40-60% din costuri. Declinul fostelor întreprinderi agricole de stat şi al complexelor de creştere şi îngrăşare a animalelor se datorează politicii greşite a preţurilor produselor agricole şi lipsei de subvenţii. În 1990, exploataţiile agricole de stat au fost obligate să valorifice producţia la preţuri fixe, stabilite de stat în favoarea consumatorilor. Aceste moderne exploataţii, neputând să-şi acopere costurile de producţie, din vânzări, au apelat la credite care se ofereau de către bănci cu dobânzi (80-120%) înrobitoare, acumulând an de an datorii care nu au mai putut fi lichidate în anii următori.

O cauză a prăbuşirii agriculturii româneşti constă în greutatea desfacerii produselor agricole. Relaţiile dintre cumpărătorii care colectează sau procesează producţia agricolă şi producătorii agricoli nu sunt bazate pe analiza costurilor de producţie, oferind preţuri neacoperitoare, cantităţi mari de cereale rămânând în hambarele necorespunzătoare ale producătorilor, unde se depreciază. Mari cantităţi de lapte nu se colectează datorită preţurilor scăzute şi a lipsei mijloacelor de colectare. produsele agricole ţărăneşti se vând în majoritatea cazurilor pe credit, fără dobândă, fără garanţii, iar banii se încasează, devalorizaţi după luni şi ani de zile.

Desfacerea produselor agricole româneşti pe piaţă este concurată de produse străine mai ieftine, fiind subvenţionate în ţările de origine. Toate ţările Uniunii Europene şi cele foste socialiste din Europa subvenţionează cu 40-60% din costuri producţia agricolă.

Învechirea şi casarea parcului de tractoare şi maşini agricole este una din cele mai importante cauze ale crizei. Din cele 163 mii de tractoare rămase în 1989, 70% sunt casate, iar diferenţele nu sunt folosite la capacitatea, sau sunt folosite în afara agriculturii. La un tractor care lucrează revin 180 ha şi circa 60 de gospodăriide subzistenţă. Arăturile de toamnă nu se efectuează pe 3-4 milioane hectare. Consumul de carburanţi pe parcelă este dublu faţă de normal. Din lipsa tractoarelor şi îngrăşămintelor chimice se pot evalua pierderi anuale de 30 milioane tone în echivalent la cereale. Din 2 milioane tone îngrăşăminte (200 kg /ha ) se mai administrează de 300 mii tone (30 kg/ha).