Catolicismul în Banat în secolul XVII

Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune spre dezbatere o temă puţin abordată în istoriografia românească în ciuda importanţei acesteia. Până în prezent nu a fost realizată o lucrare care să atingă chestiunea în cauză în toată complexitatea ei.

Poate ne vom întreba de ce secolul al XVII-lea ? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de concis; pentru că secolul în cauză este “secolul de aur” al misionarismului catolic în lume, şi implicit, în ţările române, impulsionat şi susţinut de instituţia creată în acest scop Sacra Congregatione de Propaganda Fide. Biserica catolică, la sfârşit de secol XVI şi început de secol XVII, se găsea în impas, pe de o parte din cauza Reformei care câştiga din ce în ce mai multi adepţi, pe de altă parte din cauza ameninţării continue venite din partea Imperiului Otoman. Pentru recâştigarea poziţiei pierdute, Biserica va angaja în această luptă disputată pe plan spiritual atât “forţe” noi, precum iezuiţii, constituiţi într-un ordin călugăresc în 1540, dar şi “forţe” mai vechi, experimentate în astfel de misiuni, franciscanii din vicariatul Bosniei. Lucrarea de faţă îşi propune în cele patru capitole o analiză introspectivă a catolicismului în Banatul secolului al XVII-lea, unul din teritoriile majoritar româneşti devenit principal “teren de misiune catolică.”

Capitolul I - Catolicismul în Banat până în scolul al XVII-lea –este un capitol introductiv prezentând apariţia catolicismului în Banat, începând cu Sfântul Gerard, episcop de Cenad, dar şi evoluţia acestuia pe parcursul a câtorva secole, mai exact până la marea Reformă care va zgudui din temelii Biserica catolică.

Capitolul II reprezintă o expunere succintă a apariţiei şi rolului Sacrei Congregaţii în contextul general al misionarismului, dar şi o prezentare a misiunii iezuite în teritoriul bănăţean. Rolul iezuiţilor în promovarea religiei catolice a fost unul considerabil, datorită deschiderii lor spre viaţa socială şi politică, pe care vroiau să o modeleze, în calitatea lor de dascăli de religie creştină.

Următorul capitol este dedicat misiunii franciscane a cărei activitate reprezintă un episod principal în istoria renaşterii catolice din Centrul şi Sudul Europei. Aceşti operarii in vinea domini angajaţi de papalitate, alături de iezuiţi au reuşit cu eforturi considerabile, ajungându-se chiar la adevărate martiraje să păstreze, prin intensa lor activitate misionară, structura confesională a Banatului încât să nu fie prejudiciate în totalitate poziţiile catolicismului.

Alături de misionarismul catolic, secolele XVI şi XVII sunt martorele mişcării ideologice provocată de Umanism şi Reformă care va influenţa şi conţinutul educaţiei promovat de-a lungul secolelor de către Biserica şi învăţământul catolic. Capitolul IV îşi propune astfel să evidenţieze meritele Bisericii catolice în promovarea unui sistem educaţional modern, riguros, eficient, manifestat prin interesul faţă de cultura antică şi vehiculat în limbi vernaculare. Din acest cadru cultural, spiritual, configurat şi întreţinut de Reforma catolică şi de Contrareformă se ridică Gheorghe Buitul şi Gabriel Ivul, exponenţi ai mediului catolic bănăţean care vor fixa în secolul al XVII-lea întâlnirea dintre lumea românească şi programul cultural al umanismului târziu.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm schematic modul în care istoriografia românească a abordat această temă de-a lungul timpului, prin menţionarea câtorva articole publicate în reviste de specialitate, precum articolul Zenobiei Pâclişanu, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500, publicat la Blaj în 1920, urmat de alte două articole mai recente pe care le vom menţiona şi noi în ordinea apariţiilor: Viorel Achim, Catolicismul la românii din Banat în Evul Mediu, publicat în 1996 în “Revista Istorică”, nr.1-2 şi Varga Atilla, Catolicismul din Banat în secolele XI-XVIII. Învăţământul romano-catolic al Episcopiei Cenadului publicat în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia”, XLIX, 2004. Această scurtă bibliografie este întregită de câteva lucrări recent apărute care studiază problema catolicismului prin prisma misiunilor iezuite desfăşurate în zonele aflate sub ocupaţie otomană (Lucian Periş, Le missioni gesuite in Transilvania e Moldavia nel Seicento, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 1998; Prezenţe catolice în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească (1601-1698), Blaj, Ed. Buna Vestire, 2005 şi Vasile Rus, Operarii in vinea Domini, Misionari iezuiţi în Transilvania, Bnanat şi Partium (1579-1715), vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2007) şi implicit rolul misionarismului catolic propagat prin activitate culturală (Doru Radosav, Cultură şi Umanism în Banat, Secolul XVII., Ed. De Vest, Timişoara, 2003).

De asemenea, trebuie menţionat un nume de care trebuie să ţinem seama în analiza noastră, deşi nu aparţine istoriografiei române, dar care şi-a adus un real aport în cercetarea misionarismului catolic în partea răsăriteană a Europei, ale căror rezultate au fost publicate în diverse articole. Este vorba de cercetătorul ungur István György Tóth, căruia i se datorează şi apariţia unor ediţii de documente, apărute la Roma şi Budapesta, cuprinzând scrisori şi rapoarte scrise de misionarii franciscani afaţi în misiune în Ungaria şi Transilvania şi trimise Congregaţiei, documente care sunt adevărate pagini de istorie oferindu-ne informaţii preţioase(Litterae misionariorum de Hungaria et Transilvania, 2vol; Relationes missionariorum de Hungaria et Transilvania, 1627-1707). Informaţii legate de tema cercetată am putut afla şi de la sediul D.A.N.I.C. unde am avut ocazia să studiez din colecţia Microfilme Vatican rola 95 (Arhiva Romană a Companiei lui Isus) şi rola 62 (Arhiva Istorică a Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor), care mi-au întregit astfel imaginea misionarismului catolic în Banat.

Capitolul I

Catolicismul în Banat până în secolul XVII

1.1. Incursiuni în istoria catolicismului până în secolul al XVI-lea

Lumea răsăriteană a fost de-a lungul Evului Mediu un spaţiu de întâlnire, de confruntare, convieţuire a unor popoare heteroclite, fapt care i-a conferit un caracter aparte, elaborând propriile reguli politice şi religioase specifice unei „societăţi de frontieră”

Frontierele confesionale” din Serbia, Sudul Ungariei, Transilvania, Galiţia, Lituania reprezentau deja la începutul secolului al XIII-lea o realitate incontestabilă în condiţiile scindării Creştinătaţii medievale prin Marea Schismă din 1054.

Veacul al XIII-lea a marcat în planul relaţiilor internaţionale apogeul confruntării dintre Orientul ortodox şi Apusul catolic. Scindarea Creştinătăţii medievale la nivel confesional şi politic a fost un fenomen complex şi de lungă durată.

Anul 1204 simbolizează în istoria Europei un moment de referinţă când Papalitatea, în dorinţa sa de a materializa un Răsărit catolic, a deschis două fronturi în lumea ortodoxă ale căror acţiuni au fost complementare: unul la Strâmtori, unde Imperiul Latin era braţul laic al pontificilor, altul secundar, la Sud şi Nord de Dunăre, ce avea să se dovedescă mult mai eficient de-a lungul deceniilor. În acest perimetru, „vârful de lance” al misiunii catolice l-a reprezentat regatul arpadian, Ungaria devenind, aşa cum bine spunea Ştefan Papacostea, „instrumentul absolut necesar pentru realizarea imperialismului spiritual şi al papalităţii în Europa Răsăriteană.”