Forme de sfințenie în Ortodoxia Rusă

„Măreşte cu glasuri de laudă Ţara Rîmleană pe Petru şi Pavel, prin care ai crezut în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; Asia, Efesul, Patmosul - pe Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul; India - pe Toma; Egiptul - pe Marcu; toate ţările şi cetăţile şi oamenii îi cinstesc şi îi slăvesc pe fiecare din învăţătorii lor, care i-au învăţat credinţa dreptmăritoare. Să-l lăudăm şi noi, după puterile noastre, cu umile cuvinte de laudă, pe cel ce măreţe şi minunate fapte a săvârşit, învăţătorul şi dascălul nostru, Marele Kagan (Cneaz) al pământului nostru, Volodomir, nepotul bătrânului Igor!” Aşa glăsuia Sfântul Ilarion, mitropolitul Kievului, la mijlocul veacului al XI-lea, când trecuse ceva mai bine de jumătate de veac de la încreştinarea Rusiei. Încă de atunci, Sfântul bărbat vedea cu vederea lui pătrunzătoare măreţia faptei Sfântului Vladimir şi chema Rusia să-l proslăvească după vrednicie.

Dar, să ne reamintim ce era Rusia până la cneazul Vladimir şi ce a devenit ea după încreştinarea ei de către Sfântul Vladimir.

Iată Rusia vremurilor lui Igor celui de demult sau a lui Sviatoslav, tatăl lui Vladimir. Fiecare trib trăia o viaţă izolată. Seminţii diferite se duşmăneau adesea, se răzbunau unele pe altele şi adesea se decimau reciproc, urmând legile răzbunării sângeroase. Cnejii ruşi de până la Vladimir erau mai mult conducători de oşti şi cuceritori decât părinţi şi binefăcători ai poporului lor. Multe triburi aveau un nivel foarte coborât de dezvoltare morală şi culturală; unele dintre ele practicau, de pildă, obiceiul răpirii fetelor, în scopul căsătoriei.

Dar ar fi greşit să credem că slavii aveau doar însuşiri negative şi erau doar o masă de oameni aproape sălbatici. Dimpotrivă, firea lor avea şi multe calităţi. Erau primitori, curajoşi şi cinstiţi. Soţiile erau tovarăşe credincioase soţilor lor, rămânându-le adesea fidele şi după moartea acestora. Slavii îşi cinsteau bătrânii şi le dădeau ascultare în probleme personale şi colective. Dar, pe lângă acestea se mai făceau simţite şi trădarea, cruzimea, viclenia. Din timp în timp, mai ales în vreme de război, erau de temut pentru toţi vecinii lor. Paşnicul slav devenea o fiară sălbatică. Vai de aceea asupra cărora se aţintea furia lui, care nu cruţa pe nimeni! Bizanţul tremura în faţa vecinilor săi de la miazănoapte, în timp ce ei înşişi adesea se temeau unii de alţii.

Dar, care puteau fi idealurile cele mai înalte ale slavilor? Spre ce puteau să li se îndrepte gândurile şi sentimentele? Ce anume îi putea însufleţi şi spre cine să-şi fi îndreptat privirile?

Zeii în care credeau posedau toate însuşirile adoratorilor lor, erau întruparea atributelor lor pozitive şi negative. Slavii slujeau unor zei născociţi de ei, întărindu-şi astfel în ei propriile lipsuri, căci îşi aveau ca îndreptăţire zeii lor. Slujind temutului Perun, slavii duceau războaie necruţătoare, nimicindu-şi vecinii din jur. Este greu de spus în ce s-ar fi transformat Europa de Răsărit dacă Sfinţii Chiril şi Metodie nu ar fi ar fi alcătuit alfabetul slav glagolitic, şi nu ar fi tradus cărţi importante în slavă pentru ritul creştin şi nu ar fi revărsat lumina lui Hristos peste lumea slavă şi dacă n-ar fi pus piatra de temelie pentru luminarea popoarelor slave. Sfinţii Chril şi Metodie, împreună cu ucenicii lor, au alcătuit alfabetul chirilic şi au introdus în cult o nouă limbă liturgică, limba slavă şi au luminat cu învăţătura creştină o parte a lumii slave.

Unificaţi statal de principii scandinavi în jurul Novgorodului şi Kievului, ruşii păgâni şi tribali intră în lumea medievală civilizată a Europei în anul 988 prin botezul ortodox al principelui sfânt Vladimir.

Creştinarea ruşilor s-a făcut în felul următor: În anul 987, la cererea bizantinilor, Vladimir ajută Bizanţul cu 6.000 de varego-ruşi la înfrângerea răscoalei lui Bardas Phokas. Pentru serviciile făcute, el ceru în căsătorie pe Ana Porfirogeneta, sora împăraţilor Vasile al II-lea Bulgaroctomul şi Constantin al VIII-lea (1025-1028), dar aceştia, la început, refuzară. Atunci, Vladimir atacă Chersonul din Crimeea, veche posesiune bizantină, pe care-l cuceri la 27 iunie 987. În faţa acestei situaţii, curtea imperială a Bizanţului cedă şi, în 988 trimise pe Porfirogeneta Ana la Cherson, însoţită de o impunătoare solie, alcătuită din mitropoliţi, episcopi şi clerici. Vladimir primi botezul, apoi plecă cu soţia sa, Ana, la Kiev, unde obligă pe supuşii săi să arunce în Nipru pe zeul lor Perun şi să primească botezul. Ruşii au îmbrăţişat în masă creştinismul, dar au fost şi unele rezistenţe. În timpul cneazului Vladimir cel Mare, s-au înfiinţat mitropolia Kievului şi cele mai vechi episcopii ruse la Rostov, Novgorod, Cernigov, Vladimir-Volinsk, Turov şi Poloţk.

Prin acest gest simbolic fondator, prin care Rusia se înscrie în orbita civilizaţiei bizantine şi a creştinismului ortodox, pentru care ruşii au optat refuzând catolicismul latin polon sau iudaismul hazarilor - din raţiuni în acelaşi timp politice şi estetice, fascinaţi de frumuseţea cerească a liturghiei de la Sfânta Sofia. Liturgismul şi ascetismul, cultul şi monahismul, alături de susţinerea spirituală necondiţionată a statului şi a operei lui de centralizare şi expansiune, sunt elemente tipice pentru Biserica Ortodoxă bizantină şi ele vor deveni în scurt timp trăsături caracteristice şi pentru creştinismul rus. După o scurtă perioadă de înflorire în secolul XI noul stat ortodox Kievean se va fragmenta în principate rivale şi va suporta în sec XIII dublul şoc al invaziei tătaro-mongole şi al atacurilor cruciate.

În Rusia, viaţa monahală a fost puternic influenţată de Muntele Athos, cel mai însemnat centru monahal, începând din sec. al X-lea. La Kiev, a fost înfiinţată, în sec. al XI-lea, între 1051-1062, Lavra Pecerska, de Antonie (+1073), părintele monahismului rusesc. De aici ieşiră o serie de ierarhi însemnaţi, de teologi şi asceţi ruşi, unii veneraţi ca sfinţi, ca mitropolitul Ilarion al Kievului (1051-1054), Teodosie (+1073), Antonie, ş.a.