Aspecte criminologice privind delincvența juvenilă

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă este un prilej de a evidenţia dimensiunile şi gravitatea pe care a atins-o în ultimii ani o latură a infracţionalităţii care, departe de a se rezuma la câteva cazuri izolate sau întâmplări duse până la extremă negativă din viaţa unor persoane, a ajuns să-şi „aroge” titlul de adevărat fenomen îngrijorător în societatea modernă şi anume, infracţionalitatea în rândul minorilor.

Fără a face din aceasta un studiu aprofundat al cauzelor acestui flagel folosindu-ne de metodele, tehnicile şi teoriile de atribuire specifice sociologiei comportamentului infracţional al copiilor, ne-am oprit asupra implicaţiilor acestuia în prezent, încercând astfel o abordare a sa pragmatică şi cât mai cuprinzătoare.

Observarea în prezent a acestui fenomen ca şi cum până acum nu ar fi existat, precum şi pretenţiile noastre de a-l stopa sunt oarecum tardive. Considerăm asta deoarece, când avem de a face cu reabilitarea, reintegrarea şi resocializarea unor „destine rătăcite”, este foarte greu de realizat, nu în privinţa mijloacelor materiale sau resurselor umane ce le implică, ci din pricina faptului că, din zi în zi, tot mai mulţi actori intră în această scenă, devansând cu mult numărul celor care ies. Iată că şi în acest caz principiul „este mai bine să previi decât să vindeci” îşi păstrează valabilitatea.

Cele ce se vor înţelege din parcurgerea lucrării referitor la metodele de prevenire a infracţionalităţii juvenile, a căror eficienţă se măsoară în cifre şi analize statistice, vin să susţină faptul că diminuarea fenomenului este o amăgire şi ca exemplu, putem lua de pildă indicatorul „din ce în ce mai puţini minori execută pedeapsa în penitenciare sau centre de reeducare”. Este normal să ajungem la acest rezultat în condiţiile în care se propun sancţiuni alternative de genul supraveghere specializată în familie (care de cele mai multe ori este germenul devianţei copilului) şi se tinde, în respectarea recomandărilor Uniunii Europene, către renunţarea la sistemul penitenciar pentru minori sau cel puţin utilizarea acestuia numai în cazuri foarte grave. Reversul este că cei ce ar trebui izolaţi sunt lăsaţi în libertate, nu manifestă teamă faţă de pedeapsă şi, devenind foarte repede majori, actele lor nereprimate la timp se vor perpetua cu mai multă uşurinţă şi într-o formă mai gravă.

Dacă ne gândim că pe fondul unor condiţii preexistente, comportamentul delincvent se învaţă, iar cei mai puţin ştiutori copiază modelul celor „experimentaţi”, concluziile sunt şi mai grave.

Iată în câteva fraze motivaţia acestei teme care nu întâmplător este structurată în cinci capitole care se referă pe rând la:

- analiza fenomenului infracţional în rândul minorilor, o analiză în care am încercat să evidenţiem tipologia atât a infracţiunilor, cât şi a infractorilor;

- probleme legate de procedura administrării justiţiei juvenile care nu întotdeauna are efectul prevăzut, cel puţin teoretic;

- modalităţi de prevenire a comportamentului delincvent, resocializare, alternative la sancţiunile aplicate minorilor, având în vedere că aplicarea legislaţiei referitoare la minori în ţara noastră este în stadiu incipient şi generează imposibilităţi practice întrucât instituţiile responsabile cu acesta aplicare au apărut mai târziu;

- în final, concluzii care, sub rezerva de a lăsa să se întrevadă o oarecare revoltă în faţa unei intervenţii ineficiente asupra criminalităţii în rândul minorilor, sunt puţin subiective, dar şi puţin realiste.