Cercetarea la Fața Locului în Cazul Omuciderii

CAPITOLUL I

DREPTUL LA VIAŢĂ - DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI

SECŢIUNEA I

ASPECTE ISTORICE PRIVIND DREPTUL LA VIAŢĂ

Viaţa este bunul cel mai de preţ al omului. În toate timpurile, omul şi-a apărat viaţa, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat - sub rigorile legii - prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viaţă se realiza în modalităţi originale, uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse şi nu rareori bizare, dacă sunt examinate prin logica şi moralitatea prezentului.

Astfel, o scurtă incursiune istorică pentru a exemplifica cele afirmate mai sus este binevenită.

§ 1. Perioada antică.

Mult timp, normele de conduită rămân bazate pe obicei, care devine norma obligatorie prin care sunt apărate formele noii economii preponderente.

În matriarhatul gentilic, unde, datorită rolului ei în activitatea productivă femeia era ocrotită în mod deosebit, omorârea unei mame era crima cea mai gravă şi impunea obligaţia de a o răzbuna.

Patriarhatul a răsturnat această cutumă, înlocuind-o cu alta, în care puterea bărbatului era expresia unor interese economice

Astfel, în Asiria, omuciderea putea fi răscumpărată printr-o despăgubire materială, dar dacă părţile nu ajungeau la o înţelegere, se pedepsea cu moartea

La vechii egipteni, omuciderea se sancţiona cu pedeapsa capitală

Executarea pedepsei capitale la vechii evrei - care se aplica în caz de omor voluntar - avea loc în public şi consta în uciderea cu lovituri de pietre, fiind încredinţată fie familiei celui care suferise ofensa, fie colectivităţii. În cazul din urmă, prima piatra trebuia să fie aruncată de către martorii acuzării, după care urmau la rând toţi membrii colectivităţii, până ce cadavrul era acoperit complet cu pietre. În faza sa de nomadism poporul evreu avea drept lege supremă, ''răzbunarea sângelui'' - principiu care nu a putut să fie suprimat nici mai târziu Moartea se cerea pedepsită cu moartea; familia celui ucis trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia. Legea ''răzbunării sângelui'' s-a păstrat şi mai târziu, în perioada vieţii sedentare, fiind completată cu principiul juridic - comun multor popoare semite - al ''talionului''

La perşi, asasinatul era pedepsit cu moartea. Pedeapsa care era executată prin: otrăvire, tragere în ţeapă, răstignire, spânzurarea cu capul în jos, lapidare, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă înfierbântată, îngroparea de viu până la gât, şi alte asemenea orori