Crimă violentă

Introducere

Tendințele de creștere a criminalității în ultimele decenii constituie un fenomen real ale cărui efecte nu pot fi ignorate nici de juriști, criminologi, sociologi sau psihologi și nici de specialiștii cu funcții de răspundere în domeniul aplicării legilor și prevenirii manifestărilor antisociale.

În prezent, tot mai frecvente sunt preocupările specialiștilor din diverse domenii pentru acest fenomen. Se pun întrebări, se avansează ipoteze, se dezvoltă teorii, se caută soluții, și se încearcă, pe cât posibil, aducerea la un numitor comun a volumului de date și informații referitor la fenomenul de infracționalitate juvenilă.

Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, fenomenul criminalității implică o serie de probleme și aspecte teoretice, metodologice și practice pentru cercetarea științifică, interesată de identificarea și explicarea cauzelor și condițiilor care generează conduite infracționale ale indivizilor, dar și de găsirea unor soluții și măsuri care să conducă la prevenirea și diminuarea surselor potențiale ale criminalității.

Constituind o formă specială de devianță socială, criminalitatea include ansamblul manifestărilor antisociale, ilegale și imorale, cu un grad sporit de gravitate socială, care violează cele mai importante valori și relații sociale protejate prin normele penale (viața, persoana și integritatea acesteia, proprietatea, sănătatea, familia etc.).

În complexul cauzelor și condițiilor care generează conduitele infracționale trebuie făcuta distincția între diferitele niveluri de cauzalitate, de la cele directe, nemijlocite, care sunt de natură endogenă (psihică, morală etc.), la cele psihosociale (interacțiunile din mediile de socializare: familie, școală, grup de prieteni) și macrosociale (fenomene și procese la nivelul societății globale), care apar, sub aspectul săvârșirii nemijlocite a faptei prevăzute de legea penală, ca niște condiții favorizante.

Capitolul 1

Devianța și violența

1.1. Devianța - precizări terminologice și factori etiologici

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale” Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a delincvenţei – cum vom vedea mai jos - se poate realiza diferit în funcţie de criteriul utilizat.

Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi cel statistic. După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale.

După criteriul statistic, devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societății. Media sugereaza „omul mediu”, deoarece „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” Același lucru poate fi valabil și pentru întreaga clasă a devianței, infracțiunea reprezentând un fapt condamnabil social și moral.

Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu normele sociale şi culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică).

În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns, devianţele sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice. În acest sens, devianţa ţine de interpretare. Ceea ce afirma Durkheim despre infracţiune este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este infracţiune pentru că o condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă pentru ordinea socială încât să fie condamnate legal.

Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor. Autorul unui delinct este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa.