Terorismul - elemente de psihosociologie individuală

1. INTRODUCERE

Noul început de mileniu a adus cu sine, din nefericire şi o amplificare fără precedent a terorismului internaţional, atât ȋn ceea ce priveşte gravitatea actelor teroriste din punct de vedere al numărului de victime şi pagubelor produse cât şi ȋn ceea ce priveşte formele de manifestare.

Terorismul rămâne o ameninţare globală faţă de care nici o naţiune nu este imună. Ȋn ciuda campaniilor militare împotriva insurgenţilor şi teroriştilor ȋn Irak şi Afganistan şi a cooperării contrateroriste, acest fenomen a continuat să devină din ce ȋn ce mai accentuat. Moartea inocenţilor din şcoala din Beslan, atacurile din Madrid,

S.U.A. şi Filipine au demonstrat încă o dată că lupta împotriva acestui flagel este departe de a fi dusă la bun sfârşit.

Terorismul nu a apărut recent. El este foarte vechi – a precedat strategia terorii

exercitată de legiunile romane asupra populaţiilor din zonele ocupate, supravieţuind

acesteia – şi, de-a lungul timpurilor, s-a manifestat sub toate formele posibile, de la

terorismul peşterii la ciberterorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe care a ajuns

omenirea, deci de mijloacele la dispoziţie, şi aproape peste tot în lume. Mijloacele au

fost mereu altele, esenţa a rămas însă aceeaşi: înfricoşare, distrugere, ucidere.

Terorismul este acelaşi de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii, prin imaginea terifiantă transmisă în direct n-a făcut altceva decât să schimbe percepţia omenirii şi a fiecăruia în parte, să-i aducă aminte că, undeva, nu departe de el, de omul planetei, poate chiar lângă el, poate chiar în el, se află un monstru care-l poate ucide oricând şi oricum. Acesta a fost, probabil, şi obiectivul central al atacurilor din 11 septembrie: crearea unui coşmar universal, lumea să afle şi să nu uite că poate fi lovită şi ucisă oricând, oriunde şi prin orice mijloace.

Ameninţările teroriste din întreaga lume, din anii ‘80, ‘90 si 2000, au stimulat un val de cercetări despre violenţa politică, ale căror concluzii sunt ȋn pericol de a fi ignorate sau neglijate. Grupările teroriste nu sunt compuse, de obicei, din oameni violenţi, cu tulburări psihice sau de personalitate, ci din indivizi care folosesc intimidarea civililor şi violenţa ca armă pentru a-şi atinge scopul ideologiei lor.

Violenţa poate să reprezinte un obiectiv strategic, care să implice costuri şi beneficii calculabile şi să fie folosită ca parte a unui angajament moral pentru o anumită cauză. E posibil ca teroriştii să urmeze o atare cauză, ghidaţi fiind de sentimente de loialitate, altruism şi dreptate, pe care, daca ar avea alte consecinţe, le-am putea considera admirabile. Indivizii care aleg calea violenţei sunt, de obicei, oameni obişnuiţi, care fac parte din grupuri ieşite din comun, iar pentru a le putea înţelege comportamentul ar fi indicat să urmărim nu atât latura psihologică, cât pe cea de grup. Există aspecte din antecedentele teroriştilor care pot fi comparate cu acelea ale membrilor unor bande şi culte religioase, la care căutarea identităţii prin aderarea la grup facilitează adoptarea unei gândiri radicale. Studierea felului în care oamenii aderă la grupări violente scoate ȋn evidenţă, adesea, mai multe detalii mai degrabă despre legăturile de prietenie şi dragoste decât despre problemele politice.