Abordarea Cetateniei de Catre Dreptul International

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Aceasta licenta trateaza Abordarea Cetateniei de Catre Dreptul International.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 58 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Drept Civil

Cuprins

INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I
CONTEXTUL CULTURAL ŞI ISTORIC AL CETĂŢENIEI 8
1.1. Noţiunea de cetăţenie 9
1.2. Teoria cetăţeniei 12
1.3. Teritorialitate, stat naţional, cetăţenie 14
1.3.1. Cetăţenia multiculturală 15
1.3.2. Cetăţenia supranaţională 17
1.3.3. Cetăţenia cosmopolită 17
1.3.4. Cetăţenia şi societatea civilă 18
1.4 Drepturile şi responsabilităţile cetăţeneşti 20
CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND CETĂŢENIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
22
2.1. Moduri de dobândire a cetăţeniei 23
2.2. Pierderea cetăţeniei 25
2.3. Dubla cetăţenie (bipatridia) 25
2.4. Apatridia 26
2.5. Refugiaţii şi persoanele strămutate 27
2.6. Cetăţenia română 28
2.7. Regimul juridic al străinilor 29
CAPITOLUL III
CONDIŢIILE DE ACORDARE A PROTECŢIEI DIPLOMATICE NAŢIONALILOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
33
3.1. Legătura de cetăţenie 33
3.2. Înaintarea acţiunii împotriva unui stat naţional în cazul bipatridiei 39
3.3. Înaintarea acţiunii împotriva unui stat terţ în cazul bipatridiei 45
3.3.1. Regula cetăţeniei continue 47
3.3.2. Formularea clasică şi fundamentarea regulii cetăţeniei continue 48
3.3.3. Statutul regulii cetăţeniei continue 48
3.3.4. Incertitudinea cu privire la conţinutul regulii cetăţeniei continue 50
STUDIU DE CAZ
CETĂŢENIA EUROPEANĂ
53
CONCLUZII 60
BIBLIOGRAFIE 62

Extras din document

INTRODUCERE

Conceptul de cetăţenie („citizenship") este central pentru ştiinţele politice şi dreptul internaţional. Fără o înţelegere minimală a acestui concept, ar fi dificil să explicăm probleme conexe precum participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice, relaţia dintre stat şi societatea civilă

Cetăţenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma, împreună cu Heater (1990), că societăţile şi modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetăţeniei.

După „momentul „Marshall” putem identifica astfel trei etape:

1. Criza democraţiei (anii 1960-1980) a apărut pe fondul protestelor contra războiului din Vietnam, a afacerii Watergate, a mişcărilor contestatare în 1968 şi a recesiunii economice consecutive „şocului petrolului". Atât cetăţenii de rând, cât şi specialiştii în ştiinţele politice au pus în discuţie capacitatea instituţiilor democratice fondate în secolul al XlX-lea de a gestiona noul context politic şi social. Raportul „Comisiei trilaterale" (Crozier, Huntington şi Watanuki, 1975), de exemplu, a arătat că statul este depăşit de noile presiuni sociale şi că el trebuie să-şi asocieze partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai târziu „governance", opus simplei „government" care se exercită exclusiv în interiorul structurilor statului).

2 Reabilitarea democraţiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al democratizării" (Huntington, 1991) şi a măsurilor luate de guvernele conservatoare şi neo-liberale (legitimate doctrinar de reaganism şi thatcherism), predominante în anii '80 şi care au redus substanţial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Ca urmare, aşa cum au arătat „Eurobarometer Surveys" şi datele proiectului „Beliefs in Government", încrederea în democraţie a fost restabilită (Klingemann şi Fuchs, 1995).

3 Relansarea cetăţeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimbări istorice ale anilor '90 (tranziţiile postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, erodarea statului-naţiune), numit de Dahrendorf (1994) „deceniul cetăţeniei" („decade of citizenship"). Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligaţii), cât şi cei de stânga (interesaţi mai ales de drepturi şi libertăţi), ca şi analiştii şi cercetătorii în drept internaţional public, au formulat mari aşteptări de la cetăţenie ca nou contract social. De exemplu, după Beck (1992), singura cale de a ieşi din „societatea de risc" (sau „modernitatea incompletă", caracterizată prin fragilizarea sistemelor de securitate publică) ar fi participarea cetăţenească bazată pe vechiul principiu al virtuţii civice.

Unii autori (Giddens, 1998; Bloom şi Path, 2000) consideră însă că aceste aşteptări sunt nerealiste. Conceptul de cetăţenie pare să unească discursul politic despre problemele publice (asupra unor chestiuni precum participarea, afilierea politică, responsabilitatea publică, guvernarea democratică), dar el nu aduce soluţii propriu-zise. În pofida acordului relativ asupra termenului, problemele structurale mai vechi (de exemplu, sărăcia, inechitatea, insecuritatea ocupării, degradarea mediului, violenţa socială, corupţia) au fost doar amânate, fără o rezolvare durabilă, în schimb, odată cu intrarea în noul mileniu, au apărut probleme noi (terorismul, manipularea genetică, deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare socială) care accentuează sentimentul de incertitudine globală. Această incertitudine pune în discuţie însăşi democraţia ca proiect istoric şi politic. Aşa cum am arătat cu altă ocazie (Bîrzea, 2004), democraţia este un proiect continuu, o idee normativă care măsoară progresul, aşa cum funcţionează infinitatea în matematică sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna perfectibil şi incomplet, între proiect şi realitate, aşa cum spune Bobbio (1987), există o tensiune naturală rezultată din decalajul inerent dintre o structură simbolică („democraţia formală") şi realităţile zilnice („democraţia substantivă").

Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de cetăţenie, de asumarea atât a valorilor subiacente, cât şi a practicilor specifice vieţii democratice. Cetăţenia nu este însă un patrimoniu politic şi nici nu se transmite prin simplă imitaţie socială. Ca să devii cetăţean nu este suficient să te naşti într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare persoană să înveţe codurile şi conduitele specifice cetăţeniei

Relansarea interesului public pentru cetăţenie în anii '90 nu se datorează unei mode trecătoare sau motivaţiei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se interesează astăzi de cetăţenie deoarece cetăţenii şi oamenii politici sunt preocupaţi de ceea ce datele statistice şi specialiştii au numit deficitul democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A., cât şi în Europa. În S.U.A., aşa cum arată raportul „Noua generaţie a democraţiei" (1989) şi studiile lui Putnam (2000), există deja o îngrijorătoare eroziune a capitalului social şi a încrederii în instituţiile politice. În Europa, ca şi în S.U.A., deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa politică şi rată scăzută a participării civice. De exemplu, conform datelor „Eurobarometer 2001”, doar un tânăr din doi participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depăşit 40%. În SUA, rata de participare la alegeri este încă şi mai scăzută: doar 35%.

Cuvinte cheie: drept internaţional, cetăţean, cetăţenie, drept european.

CAPITOLUL I

CONTEXTUL CULTURAL ŞI ISTORIC AL CETĂŢENIEI

Au existat trei modele de cetăţenie:

a) Modelul republican este specific cetăţilor-stat din lumea antică, republicilor italiene ale Renaşterii şi Revoluţiei Franceze. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:

• prevalenţa interesului comun şi referinţa la o entitate politică integratoare (polis, civis, republica, naţiunea, statul-partid);

• patriotismul, ca expresie a loialităţii faţă de stat; corespunde idealului antic de „virtus”;

Fisiere in arhiva (1):

  • Abordarea Cetateniei de Catre Dreptul International.doc