Abuzul de Drept

INTRODUCERE

Dreptul apare odată cu statul, ca produs al aceleaşi dezvoltări sociale.

Existenţa statului în epoca modernă se afirmă în corelarea sa cu existenţa dreptului prin toate cele trei funcţii ale sale.

Astfel, dreptul ca noţiune cu caracter general, ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme sau reguli de conduită, instituite sau sancţionate de către stat în cadrul funcţiei legislative şi a căror aplicare sau respectare este asigurată prin exercitarea funcţiilor sale: administrativă şi judecătorească.

În afară de accepţiunea generală, noţiunea de drept mai are şi alte accepţiuni şi anume:

- de drept în sens subiectiv; acest sens are în vedere prerogativele recunoscute persoanelor fizice sau juridice în cadrul conţinutului raporturilor juridice, civile sau de altă natură, care se stabilesc între ele; de exemplu: dreptul de proprietate, dreptul de taxe şi impozite;

- de drept în sens de grupare a normelor juridice, în funcţie de specificul lor;

- de drept în sens naţional. În societăţile moderne, dreptul obiectiv reglementează aceleaşi relaţii sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, dar aceste reglementări diferă de la stat la stat, de aici rezultând caracterul naţional al dreptului.

Teoria generală a dreptului reprezintă o vedere unitară şi esenţială asupra permanenţelor dreptului care studiază conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale acestuia. Schimbările radicale în plan politic şi economico-social din România au generat şi ample modificări ale sistemului juridic iar cercetarea fenomenului juridic a impus reconsiderarea fundamentelor conceptuale în funcţie dedatele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi de ştiinţele juridice istorice. Teoria dreptului, abordând regularităţile fenomenului juridic în complexitatea sa, nu poate ignora analiza structurală a acestui fenomen, modalităţile sale de exprimare particulară, care se regăsesc apoi în construcţiile pe care le realizează. În contextul sus descris, lucrarea de faţa îşi propune să analizeze abuzul de drept ca pe un concept specific teoriei generale a dreptului, care subsumează trăsăturile particulare ale abuzului de drept din fiecare ramură de drept (civil, administrativ, de dreptul muncii, de drept procesual, etc.).

Legislaţia noastră civilă nu reglementează abuzul de drept, iar potrivit unui vechi adagiu, cel care exercită un drept al său nu poate vătăma pe altul. Aceasta ar însemna că drepturile subiective pot fi exercitate discreţionar de către titularul lor fără nici o îngrădire. S-a observat că, uneori, este posibil ca exercitarea unui drept de către titularul său să cauzeze altuia anumite inconveniente sau chiar prejudicii materiale ori morale. Doctrina a elaborat teoria abuzului de drept, iar jurisprudenţa a făcut câteva aplicaţii ale acesteia.

Pentru a fundamenta legal teoria abuzului de drept trebuie avute în vedere două dispoziţii legale şi anume:

- dispoziţiile articolului 54 din Constituţia României: „Drepturile şi libertăţile trebuie exercitate cu bună-credinţă astfel încât să nu se încalce drepturile şi libertăţile altora”;

- dispoziţiile Decretului 31/1954, articolele 1 şi 3: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale materiale şi culturale ale acestora”, „Drepturile civile pot fi exercitate doar potrivit cu scopul lor economic şi social”.

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv cu rea-credinţă şi contrar scopului său economic şi social, exercitare care este de natură să cauzeze unei alte persoane un inconvenient sau un prejudiciu.

Prin rezultatul său, abuzul de drept se manifestă ca o faptă ilicită şi ca urmare, el trebuie sanctionat. Doctrinar şi jurisprudential s-au promovat urmatoarele moduri de sancţionare a abuzului de drept:

- refuzul organului jurisdicţional de a acorda ocrotire dreptului exercitat abuziv, în situaţia în care persoana care se face vinovată de exercitarea abuzivă a dreptului este aceea care se adresează organului jurisdicţional;

- interzicerea exercitării pe mai departe a dreptului care a fost exercitat abuziv;

- obligaţia la plata de daune materiale sau morale a celui ce şi-a exercitat abuziv dreptul, atunci când rezultatul acestui exerciţiu s-a concretizat într-o daună materială sau morală.

Actualitatea temei alese este dată de tendinţa de generalizare a abuzului de drept determinată de instabilitatea legislativă şi reinterpretarea bunei credinţe în conduita juridică a subiectelor de drept. Abuzul de drept este o prezenţă constantă în mai toate domeniile vieţii noastre juridice. Acesta se practică, virtuos sau primitiv, funcţie de titularul concret al dreptului subiectiv.

Constatăm o tendinţă generală spre abuz de drept. Simţul moral al participantului la raportul juridic, indiferent de calificarea acestuia, nu mai este perceput ca o virtute decât în medii restrânse şi exclusiviste, iar declararea expresă a anumitor valori pare adesea un semn al inadaptării. Se abuzează metodic, interesul direct al titularului dreptului subiectiv justificând orice tip de conduită, iar „vinovatul” nu mai are nici un fel de probleme de conştiinţă, el acţionează aşa cum o fac mulţi alţii. Astfel, abuzul generalizat neutralizează vinovăţia individuală. Plecând de la ideea că „logica impune concluzia ştiinţifică potrivit căreia nici un stat nu deţine monopolul unui drept veritabil, că pretutindeni dreptul pozitiv conţine şi produce nedreptul pe care numai destinatarii concreţi îl pot evalua” , apreciem că abuzul de drept poate fi nu numai rezultatul exercitării cu rea-credinţă a drepturilor subiective ci şi, uneori, o formă de protest a titularilor de drept faţă de modul în care acesta a fost recunoscut. Importanţa abordării abuzului de drept din perspectiva teoriei generale a dreptului este dată atât de faptul că oferă o vedere generală asupra abuzului de drept cât şi de marcarea elementelor distincte, speciale, ale abuzului de drept din diferite ramuri.