Actele de Stare Civilă în Legislația Românească

INTRODUCERE

Persoana fizică este definită în societate de anumite atribute care o diferenţiază si-i conferă un anumit statut civil. Conceptul de statut civil este sinonim, de altfel, cu cel de stare civilă şi cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o anumită persoană ca titulară de drepturi şi obligaţii, şi prin care i se stabileşte poziţia sa juridică din familia din care face parte. Starea civilă este o noţiune de sinteză deoarece ea cuprinde totalitatea elementelor cu care se determină calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii ale persoanei fizice.

Starea civilă a oricarei persoane fizice oglindeşte succesiunea faptelor, evenimentelor care se produc independent de voinţa omului (naşterea, moartea) sau de acte juridice care se produc, ca urmare a manifestării libere de voinţa persoanei (căsătorie, divorţ, schimbare de nume). Această succesiune de fapte şi acte juridice este oglindită în starea civilă a unei persoane prin actele de stare civilă, care au menirea de a transforma posibilitatea abstractă prevazută de lege într-o realitate concretă legată de fiecare persoană fizică, al cărui conţinut este format din acte şi fapte de stare civilă. Starea civilă se întemeiază pe relaţiile ce izvorăsc din filiaţie, rudenie şi căsătorie, reflectând diferitele legături juridice ce se stabilesc între persoanele din aceeaşi comunitate familială. Poziţia juridică a persoanei în raport cu familia sa constituie elementul esenţial al stării civile.

Printre elementele stării civile, un loc principal îl are începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei. Cu ajutorul stării civile determinăm capacitatea de folosinţă a persoanei, respectiv calitatea sa de subiect de drepturi şi obligaţii. Indiferent dacă o persoană dispune sau nu de capacitate de exerciţiu, ea are o stare civilă.

Reglementată fiind de norme juridice si personalizând omul în cadrul social dat, strânsa legatură a acesteia cu aptitudinea de a avea şi exercita drepturi sau asuma obligaţii, starea civilă a persoanei interesează în gradul cel mai înalt societatea. Tocmai de aceea organizarea activităţii de stare civilă, întelegând prin aceasta evidenţa, se realizează de către autoritatea statală prin intermediul unor organe specializate, abilitate în mod expres de lege, autorităţile administraţiei publice locale.

CAPITOLUL 1

STAREA CIVILĂ – ACTIVITATE PUBLICĂ

ÎN FOLOSUL STATULUI ŞI AL PERSOANEI

1.1. Istoricul stării civile în România

Până în secolul XVI, atât în Muntenia, cât şi în Moldova, starea civilă a persoanelor nu a făcut obiectul nici unei înregistrări laice sau religioase. Starea civilă a unei persoane se stabilea prin notorietate si posesie.

Dacă cineva contesta starea civilă stabilită prin mijloacele de mai sus, aceasta se putea dovedi cu martori şi acte de familie. Martorii erau preferaţi dintre rudele şi prietenii care se bucurau de reputaţie şi care puteau atesta naşterea, căsătoria sau moartea persoanei în cauză, fără a exista vreo sancţiune în cazul unei declaraţii nesincere.

Treptat, preoţii încep să înregistreze botezurile, cununiile şi înmormântările, la început la oraşe, apoi şi la sate, acestea fiind legate de ceremoniile religioase care se făceau cu ocazia naşterii, căsătoriei sau decesului. Primele reglementari în acest sens le găsim în „Pravila rizorului Lucaci” dată în 1581 în Moldova.

În „Pravila cea mare” a lui Matei Basarab (1640) exista o dispoziţie cu privire la evidenţa hotărârilor de divorţ. În „Capetele de poruncă” ale mitropolitului Antim Ivireanu întâlnim unele dispoziţii date preoţilor cu referire la evidenţa înmormântărilor şi întocmirea testamentelor. Dispoziţii asemănătoare întâlnim şi în Moldova, în „Pravila lui Vasile Lupu” (1646).

Unele norme referitoare la starea civilă găsim şi în „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti (1779) din Muntenia şi în „Rezumatul după Pravilele împărăteşti”, întocmit şi tipărit la Iaşi de Andronachi Donici (1814).

Evidenţa evenimentelor de stare civilă cunoaşte o oarecare reglementare abia la începutul secolului XIX, când, prin Codul Caragea – Codul civil al Munteniei din 1817 – în capitolul II, intitulat „Pentru înscrierile stării civile”, se prevedea înfiinţarea unei condici pentru fiecare judeţ, în vederea înscrierii evenimentelor de stare civilă. Condicile erau date în grija preoţilor, iar mitropolia avea sarcina să supravegheze modul de întocmire şi de păstrare a acestora .

Odată cu „Regulamentul Organic” din Muntenia (1831) şi Moldova (1832) se poate vorbi de introducerea organizată a evidenţei stării civile, care era lăsată tot în atribuţiile preoţilor. Prin acesta s-au introdus condici pentru starea civilă, denumite „mitrice”.

„Acţiunile mitricei – spunea Regulamentul Organic – slujesc spre deosebirea celor trei epoci ale vieţii omului, adică a naşterii, căsătoriei şi a mutării din viaţă”.

Evidenţa acestor evenimente era determinată de necesitatea de a cunoaşte relaţiile de familie, ca şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor care nu puteau fi dovedite decât prin înscrisurile stării civile.

Ministerele de Interne din Muntenia şi Moldova au fost însărcinate cu întocmirea modelului condicilor de stare civilă, care erau tipărite, pentru fiecare ţinut sau judeţ, de mitropolie sau episcopie.