Condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

I Noţiuni generale

1. Privire istorică

Alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizaţiei umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani. Iniţial, o dată cu apariţia proprietăţii private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta (permutatio).

Acest contract, pe care îl numim astăzi contract de schimb, şi-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariţia monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesităţile societăţii romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relaţiile de schimb. Anume contractul de schimb este temelia apariţiei şi dezvoltării contractului de vânzare-cumpărare.

Din punct de vedere juridic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care îşi trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, iniţial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri, unul din ele având valoarea echivalentului general. Mai târziu, o dată cu apariţia monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori monetare – preţ (pretium).

Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte, numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părţi, numită cumpărător (emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preţ (pretium). Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare-cumpărare se formează prin acordul de voinţă al părţilor asupra obiectului contractului şi preţului acestuia, clauzele referitoare la bun şi la preţ fiind condiţii esenţiale ale contractului.

Dreptul roman privat reglementa şi vânzarea viitoarelor bunuri (mei futurae sivi speratae), cum bunăoară era considerată recolta aşteptată. În acest caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiţie suspensivă.

2. Definiţii ale contractului de vânzare-cumpărare

Fernand Braudel remarca faptul că „Economia începe în pragul valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul elementar până la capitalismul cel mai sofisticat. Deşi vânzarea a devenit cel mai uzual contract, ea nu neagă existenţa contractului de schimb, care nu mai joacă însă un rol atât de important. Codul civil consacră vânzării un întreg titlu , iar modalităţi ale vânzării sunt întâlnite în numeroase acte normative.

Art. 1294 C.civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”. Modul în care legiuitorul a definit vânzarea nu este exact, în primul rând pentru că vânzătorul nu se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea bunului, ci el transformă însăşi proprietatea lucrului vândut, iar pe de altă parte, proprietatea se transformă doar prin singurul efect al consimţământului.

Obiectul vânzării îl poate constitui nu numai dreptul de proprietate, dar şi alte drepturi reale. În practica judiciară s-a decis că obiectul vânzării-cumpărării îl poate forma şi numai nuda proprietate, vânzătorul putând să-şi păstreze uzufructul viager. De asemenea, pot fi vândute şi drepturi de creanţă (prin cesiunea de creanţă), drepturi din domeniul proprietăţii intelectuale (dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului, drepturile ce decurg din brevet, certificatul de înregistrare a unui desen sau model industrial, drepturile asupra mărcii etc.), chiar şi o universalitate ce cuprinde nu doar drepturi, ci şi obligaţii, asa cum este cazul vânzării unei moşteniri.

În schimb, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor) sau care sunt prevâzute de lege sau care sunt contractate intuitu personae (dreptul de întreţinere, dreptul de pensie)

Într-o formulare sintetică, unii autori au susţinut că vânzarea constă în „strămutarea proprietăţii unui lucru sau a unui drept, pentru o sumă de bani numită preţ”, alţii au afirmat că vânzarea ar fi „acel contract prin care una din părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi (cumpărătorul), care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut”, air alţi autori, insistând asupra naturii dreptului transmis, au arătat că vânzarea este „acel contract în temeiul căruia operează transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept – real ori de creanţă- de la vânzător la cumpărător, cu obligaţia pentru cel din urmă de a plăti primului o sumă de bani drept preţ.”