Contractul de Intretinere

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Aceasta licenta trateaza Contractul de Intretinere.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 90 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: lect. univ dr. Florin Motiu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Drept Civil

Cuprins

CAPITOLUL I
Introducere 1
1.1. Istoric.Despre contracte 5
1.2. Principii şi reguli generale în materia contractelor 10
1.3. Sediul materiei 12
CAPITOLUL II
Noţiunea, caracterele juridice şi dovada contractului de întreţinere 14
2.1. Conţinutul noţiunii de întreţinere 14
2.2. Noţiune 15
2.3. Caractere juridice 16
2.4. Dovada contractului de întreţinere 17
CAPITOLUL III
Delimitarea contractului de întreţinere faţă de alte contracte
3.1. Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare 19
3.2. Delimitarea faţă de donaţie 23
3.3. Delimitarea faţă de contractul de rentă viageră 25
CAPITOLUL IV
Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere
4.1 Condiţiile de fond 27
4.1.1. Capacitatea 27
4.1.2. Consimţământul 28
4.1.3. Obiectul 30
4.1.4. Cauza 30
4.2. Condiţiile de formă 31
4.2.1. Forma cerută ad validitatem 31
4.2.2. Forma cerută ad probationem 32
4.2.3. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi 33
CAPITOLUL V
Efectele contractului de întreţinere 34
5.1. Obligaţiile întreţinutului 34
5.2. Obligaţiile întreţinătorului 41
5.3. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere 45
5.4. Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere 49
5.5. Natura juridică a contractului de întreţinere 52
CAPITOLUL VI
Practică judiciară 54
CAPITOLUL VII
Concluzii 78
Bibliografie 83

Extras din document

CAPITOLUL I

1.1. Introducere

În doctrina franceză, încă din anul 1937, marii civilişti afirmau că trăim din ce în ce mai mult contractual. Această afirmaţie este valabilă cu atît mai mult astăzi, când asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atât în materie civilă, cât, mai ales, în domeniul relaţiilor de afaceri, comerciale. Dacă în materie comercială necesităţile găsirii unor noi pieţe de desfacere au impus soluţii ingenioase de adaptare a instrumentelor tradiţionale, în domeniul dreptului civil în general, soluţiile clasice prevăzute în principalul izvor de drept- Codul civil de la 1864- sunt încă viabile în mare măsură .

Cu toate acestea, o serie de relaţii sociale mai „sensibile” au impus legiuitorului, încă din primele decenii ale acestui secol, să elaboreze norme juridice aparte, derogatorii de la dreptul comun al contractelor, care au dus uneori chiar la crearea unor noi ramuri de drept, desprinse din dreptul civil. Astfel sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul transporturilor, dreptul asigurărilor.

Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează contractele uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai frecvente, prin care oamenii schimbă bunuri sau îşi fac servicii.

Legiuitorul român indică, în mod exemplificativ, care sunt drepturile locatorului, ce obligaţii are depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate civilă. Prin dispoziţii supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziţii imperative se impun modele de contracte.

Teoria generală a obligaţiilor propune reguli comune tututror contractelor. Ea prezintă astfel o perspectivă abstractă, enunţând regimul aplicabil oricărui contract.

Dreptul contractelor speciale este mai elaborat şi înainte de toate mai concret decât teoria generală a obligaţiilor: el explică principalele clauze ale unui anumit număr de contracte, creionând astfel cadrul esenţial. Reglementarea din lege le dă un conţinut preconstituit, permiţând părţilor să personifice cu uşurinţă contractul şi să-l adapteze scopului urmărit. Este suficient ca o persoană să spună: „vând casa mea acelei persoane care acceptă şi la acel preţ” pentru a cunoaşte care vor fi consecinţele juridice ale încheierii acestui contract .

Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii succesive de reguli, mergând de la cele mai generale până la cele particulare: întâi teoria generală a obligaţiilor; apoi regulile aplicabile contractelor speciale; şi nu în ultimul rând reguli pentru fiecare contract în parte, ale cărui clauze sunt stabilite de părţi. În ansamblu se poate afirma că materia contractelor este eterogenă, uneori fiind greu de găsit regula aplicabilă. Se impune, totuşi, observaţia că în dreptul specializat al contractelor se poate identifica un fond permanent, care se transmite din generaţie în generaţie, cum ar fi locaţiunea, mandatul, vânzarea; apoi găsim un adaos mobil, a cărui importanţă creşte, mai ales în relaţiile de afaceri, care conduce la apariţia unor contracte inedite şi la dificultăţi originale. Dreptul special al contractelor este rodul libertăţii contractuale, al imaginaţiei părţilor, care răspunde însă şi unor noi nevoi de ordin economic, precum şi evoluţiei în mai multe domenii, în special cel tehnic. De aceea se poate spune că este una din sferele dreptului cea mai aproape de realităţi, cea mai concretă, chiar dacă apelează la noţiunile abstracte ale dreptului obligaţiilor.

În realitate, opoziţia dintre teoria generală a contractului şi statutul special al diferitelor contracte nu este radicală. Aceasta, deoarece legea poate avea o precizie mai mare sau mai mică, în sensul de a se limita la reguli abstracte sau poate impune un contract-tip părţilor.

O altă problemă foarte importantă în drept şi în materia contractelor o reprezintă calificarea. Pornind de la constatarea că dreptul constituie în fapt un ansamblu limitat de reguli, în timp ce viaţa naşte o infinită varietate de fapte, se impune necesitatea calificării, a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părţi cu scopul de a determina regimul juridic aplicabil.

Calificarea presupune un dublu demers: pe de-o parte, determinarea elementelor juridice caracteristice unui tip de contract ( ceea ce caracterizează contractul de depozit este obligaţia de pază, donaţia este caracterizată de existenţa intenţiei de a face o liberalitate, caracteristic vânzării este stabilirea unui preţ drept echivalent al transferului proprietăţii asupra unui bun sau drept.,etc.). Pe de altă parte, trebuie determinate concret circumstanţele de fapt din fiecare contract, care corespund acestor elemente de drept. Uneori, părţile intitulează într-un anume fel convenţia încheiată, deşi din conţinutul acesteia rezultă că acesta corespunde unui alt tip de contract. Uneori, această calificare inexactă dată de părţi contractului se datorează ignoranţei, în timp ce alteori în mod intenţionat părţile ascund adevărata intenţie, voind să eludeze o regulă imperativă. În virtutea rolului său activ şi a menirii sale, judecătorul, trebuie să califice contractul potrivit naturii sale reale. Calificarea, din punct de vedere al procedurii civile, este o problemă de drept, care poate forma motiv de recurs. Un criteriu esenţial în calificarea unui contract este determinarea obligaţiei caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica un element principal (realizarea unei machete cu materialul procurat de cel care execută), contractul va fi calificat potrivit elementului principal (în acest caz, antrepriză), chiar dacă conţine şi elemente ale unui contract (vânzare), prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. În orice caz, o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultăţile de calificare conduc în cazurile extreme, în care este imposibil de încadrat contractul într-o categorie preexistentă, la denumirea lui de contract sui generis.

Fisiere in arhiva (3):

  • Cuprins.doc
  • INTRO.doc
  • LICENTA TEORIE.doc

Alte informatii

Lucrare de licenta, 2008, Facultatea de Drept si Stiinte Administrative Timisoara