Dreptul de proprietate comună

CAPITOLUL I - Aspecte introductive privind dreptul de proprietate comună

În sistemul de drept roman, formele proprietăţii primitive au fost cunoscute încă de la întemeierea Romei: proprietatea colectivă a ginţii asupra pământului şi proprietatea familială. Odată cu fondarea statului roman, aceste forme de proprietate dispar, fiind înlocuite cu dreptul de proprietate colectivă a statului şi de proprietate privată . În vechiul drept roman, nu se întâlnea decât o singură formă de proprietate individuală, proprietatea quiritara, adică proprietatea Quiritilor, a cetăţenilor romani. Aceasta era o formă de proprietate privată exclusivă, adică o „plena in re potestas” („plena proprietas”). În epoca clasică, apar alte trei forme de proprietate privată, şi anume: proprietatea provincială, asupra pământurilor cucerite, care aparţineau statului, dar care erau date în folosinţa particularilor; proprietatea pretoriană, o formă de protecţie juridică acordată de către pretor cumpărătorului care a cumpărat o res mancipi fără a fi întrebuinţat formele solemne pentru transmiterea lucrului; proprietatea peregrina, recunoscută peregrinilor îmbogăţiţi datorită comerţului.

Legile romane nu defineau proprietatea, însă jurisconsulţii romani au dat următoarea definiţie: „jus utendi, fruendi si abutendi re sua” (Proprietatea este dreptul de a întrebuinţa lucrul sau, de a se folosi şi de a dispune de el).

În timpul epocii postclasice, cele patru forme de proprietate se reduc treptat la o singură formă, dominium, prin dispariţia proprietăţii peregrine şi provinciale şi prin contopirea celorlalte două forme de proprietate, conturându-se astfel noţiunea unui unic drept de proprietate.

În Evul mediu, conducătorii statelor feudale erau recunoscuţi proprietari supremi ai întregului teritoriu, pe care îl dăruiau membrilor din suita în folosinţă pe viaţă (beneficium) sau în folosinţă ereditară (feuda).

Proprietatea pierde din simplitatea la care fusese redusă în dreptul român şi devine dependentă, complicată şi apăsată de sarcini, strâns legată de ierarhia proprie societăţii feudale . Ierarhia feudală s-a păstrat, şi odată cu ea şi conţinutul propriu al proprietăţii, până aproape de Revoluţia franceză de la 1789.

Sub aspect juridic, revoluţiile burgheze au găsit în conceptul roman al dreptului de proprietate un model perfect, pe care l-au preluat. Dreptul de proprietate a devenit un „drept sfânt şi inviolabil al omului”, concepţie înscrisă atât în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, operă a revoluţiei franceze, cât şi în codul civil Napoleon din 1804.

SECŢIUNEA 1. Dreptul de proprietate în sistemul nostru de drept

În dreptul nostru, proprietatea reprezintă dreptul de a se servi, de a se bucura şi de a dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, în limitele şi sub condiţiile determinate de lege, fără a aduce atingere însă drepturilor terţilor (art. 480 Cod civil). Proprietatea cuprinde deci trei atribute principale: jus utendi -dreptul de a se servi de un bun; jus fruendi - dreptul de a-i percepe fructele şi jus abutendi - dreptul de a întrebuinţa bunul în mod definitiv şi exclusiv (cuprins şi în art. 476 al Codului Calimach). De regulă, cele trei atribute ale dreptului de proprietate aparţin uneia şi aceeaşi persoane, însă în situaţia în care sunt exercitate de persoane diferite (sub forma unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi anume: dreptul real de uz, uzufruct, abitaţie etc), este esenţial ca titularul dreptului de proprietate să-şi păstreze atributul de dispoziţie, fără de care el pierde calitatea de proprietar.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv şi absolut, însă nu poate fi exercitat, după cum prevede Codul nostru civil, decât în limitele determinate de lege. Proprietarul poate să întrebuinţeze bunul său în mod deplin, în cadrul determinat de lege sau, prin voinţa sa, poate să restrângă în folosul altei persoane, exerciţiul dreptului său de proprietate (ca de exemplu, în cazul constituirii de drepturi reale - drept de uz, uzufruct etc).

Proprietarul având dreptul de a se dispune de bunul său, s-a decis pe drept cuvânt că ar fi ilicită clauza prin care s-ar îngrădi acest drept de dispoziţie într-un mod absolut, fără nici o limitare sau restricţie (pactul de non alienando -clauza de inalienabilitate), inalienabilitatea fiind contra principiilor economice, care pledează pentru circulaţia bunurilor. Şi totuşi, în practica judecătorească, s-a admis clauza inalienabilităţii, prin convenţia părţilor, chiar dacă legea nu o prevede, însă numai dacă această clauză se întemeiază pe un interes legitim şi serios, este limitată şi temporară. În caz contrar, sancţiunea actelor juridice cu clauza de inalienabilitate o constituie nulitatea.

Constituţia României, prin art. 41 şi 135, garantează şi ocroteşte dreptul de proprietate, astfel încât nimeni nu poate fi, în principiu, lipsit de exerciţiul acestui drept împotriva voinţei sale. Interesul privat trebuie însă să cedeze înaintea interesului public şi astfel, pentru protejarea unor interese cu caracter general ale societăţii, precum şi pentru respectarea exercitării normale a drepturilor altor persoane, prin lege sunt prevăzute o serie de restricţii aduse dreptului de proprietate. Astfel, exista principiul constituţional, prevăzut în art. 41 alin. 3, potrivit căruia titularul dreptului de proprietate privată poate fi expropriat pentru cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, însă numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor precum şi pentru orice alte daune pe care autorităţile le-ar produce .

Dreptul de proprietate este mărginit şi prin dreptul proprietarilor vecini, adică prin existenţa raporturilor de vecinătate (art. 578-619 Cod civil). Proprietarul nu poate deci, să-şi exercite dreptul său de proprietate decât în aşa măsură încât să nu aducă atingere drepturilor altora.

Dreptul de proprietate are şi un caracter perpetuu, în timp ce toate celelalte drepturi reale au o existenţă temporară. Dreptul de proprietate constituie un raport direct între un lucru şi titularul său şi acest raport are un caracter de perpetuitate; dreptul de proprietate nu dispare decât dacă dispare lucrul. In al doilea rând, caracterul perpetuu semnifica şi faptul că dreptul de proprietate nu se pierde prin simplul neuz, oricât de îndelungat ar fi, în schimb, poate fi dobândit prin uzucapiune.

Potrivit Codului civil (art. 644-645), cu precizările şi completările datorate doctrinei, proprietatea, de altfel ca şi celelalte drepturi reale, se dobândeşte prin succesiune legală şi testamentară, ocupaţiune, accesiune, prescripţie achizitivă, tradiţiune, contracte, precum şi prin hotărâre judecătorească sau prin efectul legii.