Drepturile și Îndatoririle Parintesti

INTRODUCERE

Familia este o formă de relaţii sociale dintre oamenii legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie.1

Definirea exactă a noţiunii de familie comportă dificultaţi determinate, pe de o parte, de faptul că acest fenomen social, familia, constituie obiect de cercetare pentru multiple ştiinţe ca : sociologia, dreptul, psihologia, medicina, ştiinţele istorice etc., fiecare încercând să surprindă aspectele caracteristice din propriul unghi de vedere, iar pe de altă parte, fiindcă însuşi legiuitorul nu este consecvent dând accepţiuni diferite acestei notiuni.2

In doctrină3 se vorbeşte de familie ca de o realitate socială, prin ea realizându-se o comunitate de viaţa între soţi, între părinţi şi copii, precum şi uneori între alte rude. Familia este şi o realitate biologică, în sensul că în cadrul ei se realizează procreaţia prin unirea biologică dintre barbat şi femeie şi, în fine, familia este şi o realitate juridica, pentru că, prin norme juridice, se reglementează cele mai importante relaţii din cadrul acesteia.4

Legiuitorul nu dă, în nici o reglementare, o definire generală a noţiunii de familie. Din studierea diferitelor categorii de reglementări se constată că noţiunii de familie i se atribuie un înţeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soţi şi pe copiii lor minori, cât şi un înţeles larg, atunci când părinţilor şi copiilor lor minori li se alătură şi alte categorii de persoane. Cel mai adesea legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii de familie.

Deci, din familie fac parte soţii, părinţii şi copiii, precum şi, uneori, alte persone, între care există relaţii de rudenie. De asemenea si soţii singuri, fără copii, formează o familie.6

Relaţiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natura afectivă, cu carcter nepatrimonial, dar şi unele relaţii patrimoniale.1

De asemenea, în dreptul roman cuvantul “familie” avea mai multe accepţiuni, respectiv fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.2

În cadrul relaţiilor de familie o importanţă deosebită o au legăturile dintre părinţi şi copii. Din acest motiv, tema copilului şi a copilăriei, temeiul protecţiei speciale de care trebuie să se bucure copiii, criteriile şi limitele intervenţiei instituţionale pentru a fi protejat copilul şi drepturile sale, natura relaţiilor dintre adult si copil, legitimarea “dreptului natural al părinţilor” de a-şi exercita autoritatea asupra copilului, delicată şi totodată complexă, este una din preferatele ştiinţelor socio-umane(între care se numără şi dreptul familiei).

Controversele nu lipsesc, însă toată lumea admite că întelegerea copilului sau cel puţin disponibilitatea de a-l înţelege, nu poate fi detaşată de contextul concret al unei societăţi date, de practicile şi tradiţia creşterii copiilor, de normele şi valorile ataşate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normative şi instituţiile cu atribuţii specifice implicate3. Protecţia acordată copilului trebuie exercitată in mod conştient, nu instinctiv4.

Ulpian afirma că: ”de aici derivă uniunea dintre barbat şi femeie pe care o numim căsătorie, zămislirea copiilor, educaţia; vedem că şi animalele, chiar şi cele sălbatice sunt socotite a avea experienta acestui drept”(se referea la ocrotirea urmaşilor). Deci, de timpuriu au apărut reguli în scopul apărării copilului chiar mai înainte de a fi născut, iar după aceea în scopul dezvoltării lui optime, în concordanţă cu preceptele respectivei societăţi.

În dreptul roman pater avea în familia patriarhală care se exercita asupra persoanelor libere(liberi), care făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenţilor săi, copii, adică fii, fiice, nepoţi etc., toţi desemnaţi prin termenul “filii familiae”(fii de familie) indiferent dacă erau baieţi sau fete, dacă erau nascuţi în familie(natura) sau dacă au devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de exemplu

o adopţiune sau o căsătorie1. Această putere s-a numit la început “manus”. Puterea părintească, patria potestas, redă bine conţinutul exorbitant al facultăţilor pe care le are pater.2

Puterea părintească, ca instituţie a dreptului roman, pentru a fi înţeleasă pe deplin, trebuie privită in dinamica sa. Astfel, dacă la început aceasta părea de neschimbat, treptat condiţiile vieţii sociale i-au impus schimbări în sensul unor limitări şi restrângeri successive ce au transformat-o dintr-o putere nelimitată ce culmina cu ius vitae necisque, într-o putere limitată si rezonabilă.3

Puterea lui pater familias, patria potestas nu era o putere ca cea pe care o are un tată asupra copiilor săi, nu era o putere exercitată în interesul copiilor, ci în cel al persoanei sui iuris.