Efectele divorțului asupra copiilor minori din cadrul familiei

INTRODUCERE

Legiuitorul permite oricărei persoane căsătorite să solicite desfacerea căsătoriei, atunci când datorită unor motive temeinice relaţiile de familie sunt vătămate grav şi ireparabil iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă pentru soţul reclamant. Desfacerea căsătoriei are implicaţii din punct de vedere personal şi social. Familia, ca celulă de bază a societăţii, trebuie să se caracterizeze prin stabilitate şi durabilitate.

În sensul stabilităţii căsătoriei un rol important revine reglementării legale cu privire la divorţ. Această reglementare constituie o barieră împotriva atitudinilor uşuratice faţă de familie şi societate. Divorţul obţinut cu uşurinţă, fără seriozitate şi simţul de răsundere necesar ar avea o influenţă negativă asupra relaţiilor de familie, chiar din momentul închierii acestora, în sensul că întemeierea familiei s-ar face fără prea multă chibzuinţă. Viitorii soţi ar putea încheia căsătoria ştiind că o vor putea desface atunci când consideră necesar fără nici o dificultate. încheierea unor asemena căsătorii nu ar fi nici în interesul soţilor respectivi şi nici al societăţii. Dimpotrivă, dacă divorţul nu este permis decât pentru motive întemeiate verificate de organul de stat competent, datorită cărora continuarea căsătoriei nu mai este posibilă pentru cel care cere desfacerea ei sau prin consimţământul soţilor, aceasta va avea o influenţă pozitivă asupra celor care vor să se căsătorească atrăgându-le atenţia asupra importanţei pe care o prezintă căsătoria. Voinţa soţilor poate fi luată în considerare doar atunci când raporturile dintre ei sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, datorită unor motive temeinice, sau stării de sănătate a unuia dintre soţi. Aprecierea temeiniciei acestor motive o poate face o autoritate de stat comun investită şi anume instanţa de judecată.

Este necesar, însă, să avem în vedere şi conotaţiile sociale ale unui posibil divorţ. Studii sociologice recente insistă asupra efectelor acestuia asupra minorilor. Copiii provenţi din astfel de familii sunt expuşi riscului de a repeta experienţa în calitate de adulţi, extinzând, astfel un lanţ întreg de probleme sociale. Apărarea căsătoriei nu înseamnă menţinerea ei cu orice preţ, demonstrându-se că soluţiile rigide au generat şi menţinut stări conflictuale, cu consecinţe negative. Pe această idee se fundamentează admiterea în legislaţia noastră mai recentă (Legea nr. 59/1993) a divorţului prin consimţământul soţilor. Legea recunoaşte, astfel, că în realitate, există suficiente temeiuri care i-au determinat pe soţi să divorţeze.

Dacă justiţia constată că respectul dintre soţi nu mai există, iar căsătoria a devenit o situaţie necinstită, în spatele căreia se ascund relaţii ilicite, că legătura sufletească dintre soţi a dispărut fiind înlocuită prin dispreţ, aversiune şi relaţii ostile, nu este în interesul copiilor, al familiei sau al societăţii de a impune menţinerea unei situaţii legale, care nu corespunde realităţii .

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea 1. Concepţii juridice privind divorţul

1. Concepţii în funcţie de temeiul juridic al divorţului

După temeiul juridic care stă la baza divorţului distingem:

Concepţia divorţului prin efectul voinţei părţilor

Concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti

Concepţia mixtă a divorţului

Concepţia divorţului prin prisma Codului Civil Român din 1865

Concepţia adoptată de Codul Familiei

a. Concepţia divorţului prin efectul voinţei părţilor

Această concepţie îşi are originea în repudium-alungarea soţiei de către soţ, din vechiul drept roman, germanic, ebraic, islamic, ş.a., expresie elocventă a puterii maritale nelimitate a bărbatului în acele vremuri.

Cu timpul s-a atenuat puterea maritală a soţiei şi aceasta a dobândit, şi ea, dreptul la repudium, căsătoria putând fi desfăcută prin voinţa unilaterală a oricărui dintre soţi precum şi prin consimţământul unilateral al soţilor (divortum commum consensu).

în doctrină concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor, şi-a găsit argumentare mai ales în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei. S-a spus că, aşa cum încheierea căsătoriei are loc prin voinţa soţilor, tot astfel este logic ca şi desfacerea acesteia să poată avea loc prin voinţa lor. Desfacerea constituie o reziliere, după caz, comună sau unilaterală deoarece contractele încheiate pe durată nedeterminată, cum este şi căsătoria, este admisă şi rezilierea unilaterală.

în ceea ce priveşte constatarea consimţământului mutual al soţilor, acesta se face, în cele mai multe din legislaţiile care reglementează acest fel de divorţ. Sunt însă şi legislaţii potrivit cărora constatarea consimţământului mutual al soţilor se face pe cale administrativă, prin înregistrarea divorţului la organele de stare civilă, la simpla cerere a soţilor.