Legatul

CAPITOLUL I. Scurt istoric

În comuna primitivă dreptul la moştenire îşi are originea încă din comuna primitivă, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta forţele naturii şi animalele sălbatice, şi pentru a-şi procura cele necesare pentru a putea supravieţui

În această perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire personală, de fapt, asupra uneltelor de vânat şi de pescuit, precum şi asupra uneltelor agricole (care aparţineau bărbatului) şi asupra uneltelor de uz casnic (care aparţineau femeii) La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginţii, dar datorită valorii lor foarte mici, se împărţeau între rudele cele mai apropiate în linie maternă a celui decedat (în cazul ginţii matriarhale) sau între rudele după tată ale celui decedat (în cazul ginţii patriarhale).

Moştenirea a început să se dezvolte o dată cu ivirea familieimonogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice, trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, şi, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau exercitate de şeful familiei - bărbatul. O dată cu moartea acestuia era înlocuit cu un alt şef care exercita toate drepturile ce Astfel, moştenirea avea ca obiect transmiterea exerciţiului drepturilor asupra bunurilor ce aparţineau familiei, de la un şef de familie la altul, şi nu transmisiunea unei universalităţi de drepturi şi obligaţii, de la un titular de patrimoniu la altul.

O dată cu trecerea timpului, începe să dispară progresiv proprietatea grupului familial, fiind înlocuită, în cadrul unei economii bazate pe schimbul de mărfuri cu proprietatea individuală.

Astfel, şeful familiei, care la început era un reprezentant al grupului, devine stăpânul unic, deplin şi necontrolat al averii familiei, al muncii şi al persoanei, atât a soţiei sau soţiilor sale, cât şi a copiilor săi Aşadar, într-o societate bazată pe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se putea stinge la moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populaţiei dreptul de proprietate individuală asupra mijloacelor de producţie nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al trecătoarei vieţi omeneşti, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului, să devină perpetuu, trecând asupra moştenitorilor.

Pe măsură ce se destrăma proprietatea familială de grup i se recunoaşte, treptat, proprietarului, şi dreptul de a dispune de drepturile sale pentru timpul cât nu va mai fi.

În Egiptul antic, moştenirea se împărţea în mod egal între fii şi fiice, fiul mai mare luând ceva mai mult, şi trebuind, în schimb să se ocupe de funeraliile tatălui.

Succesiunea testamentară apare mai târziu, în epoca nouă, fiind introdusă de greci şi romani.

În dreptul babilonian, moştenirea se împărţea după numărul copiilor. În cazul fetelor, acestea erau excluse de la moştenire în cazul în care primiseră dotă, iar în caz contrar primeau o parte virilă din averea mobiliară a tatălui, dar nu în deplină proprietate, ci numai în folosinţă, sau fraţii se obligau să o doteze. În cazul în care o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fii soţiilor sale succesive veneau la moştenire în mod egal. Dacă unul din moştenitori era minor, dreptul său la moştenire era mai mare, luând din moştenire, peste partea sa succesorală anumite bunuri mobile, în calitate de terhatum în vederea căsătoriei pe care o va contracta ulterior

Dreptul babilonian cunoştea numai succesiunea legală, nu şi succesiunea testamentară. Bunurile familiale formau un bloc inalienabil pe care tatăl, la moartea sa, trebuia să-l transmită intact succesorilor. O dată cu adoptarea Codului lui Hamurabi, această situaţie s-a schimbat, tatăl putând avantaja pe unii succesibili încă din timpul vieţii, constituind în favoarea lor donationes intervivos

Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul familiei patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de epoca întăririi statului.

La moştenire veneau numai fiii, iar mai târziu şi fiicele. În cazul în care defunctul nu avea copii moştenirea era culeasă de părinţii săi, iar dacă şi aceştia erau predecedaţi, de fraţii săi.

De regulă, fiul mai mare avea o parte dublă faţă de ceilalţi. Din acest punct de vedere dreptul babilonian se deosebea de alte legislaţii care acordau drepturi diferite fiilor ce proveneau din alte căsătorii. Exemplu: în dreptul neobabilonian, copilul născut din prima căsătorie primea 2/3 din succesiunea tatălui, iar cel din a doua căsătorie primea 1/3.

Cu timpul, s-a admis şi dreptul de succesiune reciproc între mamă şi fii şi de asemenea între soţi. La rândul lui, testamentul nu a avut o importanţă prea mare, prin el testatorul nu-şi putea lăsa averea decât tot moştenitorilor legali, însă o putea împărţi în alte cote decât cele stabilite în mod expres de lege

În vechiul drept indian, la început, moştenirea era bazată pe dreptul primului născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua singur întreaga avere părintească, iar ceilalţi trebuiau să trăiască sub tutela sa, aşa cum au trăit şi sub tutela tatălui. Mai târziu, s-a acordat un drept de succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în vârstă obţinea o cotă mai mare şi mai bună din punct de vedere calitativ.

Soţia nu avea nici un drept la succesiunea soţului, dar fiul adoptiv avea aceleaşi drepturi succesorale ca şi fiul legitim. Totodată, dobândirea moştenirii obliga la anumite ritualuri şi sacrificii religioase pentru pomenirea celui mort.

Potrivit dreptului grec, la moştenirea tatălui veneau numai fiii. Numai în cazul în care nu existau fii, veneau la succesiune fiicele. Moştenirea se împărţea în mod egal între fii.