Rezilierea și rezolutionea contractelor sinalagmatice civile

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1. ORIGINILE NOȚIUNILOR DE REZOLUȚIUNE ȘI REZILIERE

După cum este bine cunoscut, noțiunile fundamentale ale dreptului civil modern se întemeiază pe noțiunile dreptului privat roman. La început, în dreptul roman, contractele nu erau încheiate prin simplul acord de voințe ci prin îndeplinirea unor formalități sacramentale, iar desfacerea contractelor astfel încheiate nu era posibilă pe cale judecătorească sau prin voința părților, fiind necesară îndeplinirea unei formalități inverse celei prin care a fost încheiat contractul. În cadrul acestor contracte obligațiile părților erau autonome, iar doar spre perioada de sfârșit a Republicii aceste contracte s-au modificat în favoarea interdependenței obligațiilor reciproce ale părților contractante, astfel se renunța la formalismul încheierii convențiilor .

După producerea acestei modificări, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, sau emptio-venditio, s-a dat naștere unei obligații de garanție pentru viciile ascunse, care dădea dreptul cumpărătorului păgubit de a cere fie desființarea contractului, în termen de 6 luni, fie reducerea prețului proporțional cu micșorarea valorii lucrului vândut. Tot în cadrul acestui contract părțile puteau să includă și un pact comisoriu, o condiție rezolutorie expresă, prin care se stipula că, în cazul în care debitorul nu își îndeplinea obligațiile asumate prin convenție,contractul se desființa de drept. Având în vedere că proprietatea lucrului nu trecea la cealaltă persoană decât după plătirea prețului, această condiție rezolutorie a fost introdusă pentru a nu lega pe vânzător, pe termen nedefinit, de cumpărător. În ultima etapă de dezvoltare, în dreptul roman a fost introdusă ideea voinței părților care era temeiul forței obligatorii a contractului .

În dreptul vechi francez, partea care nu-și îndeplinea obligația contractuală asumată pierdea dreptul de a cere celeilalte părți executarea obligației, iar acesta din urmă avea dreptul nu numai de a refuza îndeplinirea acestei obligații, dar avea și opțiunea de a cere rezoluțiunea contractului. În comparație cu dreptul roman, în dreptul francez se conturează caracterul judiciar al rezoluțiunii. Astfel, judecătorul avea posibilitatea de a aprecia dacă este necesară pronunțarea rezoluțiunii, el putând acorda și un termen pentru executarea obligației debitorului. În această perioadă conturându-se natura juridică a rezoluțiunii ca sancțiune aplicabilă părții culpabile pentru neexecutarea contractului.

2. SENSUL NOȚIUNILOR DE REZOLUȚIUNE ȘI REZILIERE

Codul civil român a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Acest cod cuprindea, ca și în prezent, 1914 articole. Deși majoritatea textelor din Codul civil român reprezintă o traducere, mai mult sau mai puțin fidela a textelor din Codul civil francez, totuși, Codul civil roman, in ansamblul său, nu reprezintă o simpla copie din „Codul Napoleon” din 1807, care avea 2281 articole. La redactarea acestui cod s-a mai avut în vedere Codul civil italian al ministrului Pisanelli, cât și legea belgiană din 16 decembrie 1851.

Termenul de rezoluțiune. Articolele 1020-1021 din Codul civil român reglementează, în sens general, noțiunea de rezoluțiune, deși în locul acestuia este folosit termenul de desființare: „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său”, „În acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate”. Pe lângă acest termen mai sunt folosite și cele de a strica vânzarea în art.1328, stricarea contractului în art. 1349, rezolvată în art. 1367 sau rezolvi în art. 1370. Deși de cele mai multe ori Codul civil folosește alți termeni pentru a desemna rezoluțiunea, există și articole în care acest termen este expres folosit, de exemplu art. 1320, art. 1365, art.1366 și art. 1368.

Deși termenul de rezoluțiune era folosit ori de câte ori era vorba de desființarea contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de una dintre părți (indiferent dacă neexecutarea era din culpă sau determinată de o altă împrejurare, neimputabilă părții), în doctrină s-a cristalizat ideea că noțiunea de rezoluțiune trebuie întrebuințată când este vorba de desființarea convențiilor care au la bază neexecutarea obligației din culpă a părții, iar imposibilitatea fortuită de executare a contractului trebuie analizată din punctul de vedere al riscurilor contractuale .