Testamentul

INTRODUCERE

Motivația alegerii temei

Instituţia succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condiţiile în care subiecţii de drept, persoane fizice nu au o existenţă veşnică. Instituţia succesiuni, mai ales a celei legale vine să reglementeze modul şi ordinea de transmitere a patrimoniului persoanei fizice care se va stinge din viaţă succesorilor ei conform gradului de rudenie şi claselor de moştenitori legali, vine să stabilească responsabilitatea acestora faţă de datoriile defunctului astfel încât să se asigure o siguranţă juridică pentru creditorii care au intrat în raporturi patrimoniale cu persoana care lasă moştenire. Legea civilă reglementează şi situaţiile în care nu există moştenitori, nici legali, nici testamentari, astfel încât patrimoniul succesoral vacant să nu rămînă fără stăpân – acesta va deveni statul în cazul moştenirii vacante, care va răspunde şi el, în limitele activului succesoral, pentru datoriile defunctului.

Dreptul succesoral roman este temelia fundamentală a vechiului drept testamentar românesc. Chiar dacă acest drept a avut şi influenţe slave sau bizantine, lumea românească a cunoscut o organizare juridică proprie ca urmare firească a dezvoltării istorice a românilor. În cadrul acesteia, testamentul este una din cele mai importante instituţii de drept civil, în legătură cu fundamentul căreia au existat mai multe opinii în literatura juridică.

Astfel, succesiunea testamentară, ca şi instituţie specială a dreptului succesoral, exprimă libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la discreţia sa, fără vreo limitare decât cu excepția unor restricţii legale menite să protejeze interesele unor persoane apropiate ca grad de rudenie sau afiliate cu defunctul şi care se află într-o stare de vulnerabilitate.

În abordarea prezentei teme realizez o deosebire netă între dreptul persoanei de a dispune prin testament de moștenirea sa și libertatea de a testa. Într-adevăr, dacă persoana dispune de bunurile aflate în patrimonial său în timpul vieții, este normal ca acest drept de dispoziție să îi apațină și cu privire la întregul său patrimoniu, după moartea sa.

Dreptul de dispune își are, așadar, temeiul în chiar rațiunea și existența dreptului de proprietate, fiind recunoscut încă din antichitate.

Prin intermediul testamentelor persoana care lasă moştenire va putea să pună în sarcina moştenitorilor îndeplinirea unor gratuităţi, acţiuni sau activităţi în favoarea unor anumite persoane sau în scopuri general utile. Aceste ultime doleanţe ale testatorului au căpătat denumirea de legate în dreptul succesoral. Dar vom vedea că testamentele nu au neapărat ca şi scop transmiterea averii, patrimoniului testatorului, ele pot conţine şi alte dispozioţii, de exemplu, de dezmoştenire sau de recunoaştere a unui fapt.

Practic vorbind, testamentul este o excepţie de la moştenirea legală, în sensul că se aplică mai rar. Totodată, testamentul ca şi act juridic unilateral se deosebeşte de actul juridic de drept comun.

Lucrarea de faţă nu admite că a epuizat absolut toate resursele existente către cercetarea în aprofunzime a acestei teme, dar reprezintă o deschidere către acest subiect şi un punct de plecare pentru o perfectare a legislaţiei noastre în materia testamentară.

CAPITOLUL I.

Noţiuni generale despre moştenire

1.1. Noţiunea de moştenire. Precizări terminologice

Întreaga viaţă a omului este cuprinsă de normele dreptului civil cu urmările sale patrimoniale, adică moştenirea, numită şi succesiune sau ereditate. Unele din aceste denumiri sunt găsite în dispoziţiile legale ale codului civil sau în doctrină, accepţiunea lor fiind egală.

Moştenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în dependenţă direct de formele de proprietate, de relaţiile de producţie ale sistemului economic al statului şi abordând interesele unor pături largi ale populaţiei, a fost şi este cea mai importantă verigă a vieţii sociale. De altfel, prin aceasta şi se explică investirea instituţiei moştenirii, în legislaţia României cu statut constituţional. Codul civil nu defineşte noţiunea de moştenire. Ea a fost definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă .

Termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul celui care lasă moştenirea, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se sting odată cu moartea celui care lasă moştenirea, dar sunt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral.

Instituţia moştenirii este intim legată de instituţia proprietăţii. Astfel, Glasson, celebrul profesor de la Facultatea de drept din Paris, afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français considėrė dans ses rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la moştenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică considerând-o unul din cele mai energice stimulente la muncă…, şi a suprima dreptul de moştenire ar fi să suprimăm societatea…, iar a suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea vremelnică limitată la viaţa omului, nu mai este proprietate” .