Adopția - instrument juridic intern și internațional de protecție a copilului

Capitolul 1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

“ Adopţia (adoptio) era un mod de creare a puterii părinteşti care consta în trecerea unui fiu de familie, alieni iuris, de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.”

“Dreptul Roman” – Ştefan COCOŞ

1.1. Adopţia în Dreptul Roman

La romani, adopţia juca un rol foarte important căci, în lipsă de descendenţi, prin adopţie se asigura perpetuarea numelui şi a cultului domestic. Romanii spuneau că adopţia imită natura, adoptatul fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului.

Adopţia era întrebuinţată chiar de către împăraţi în vederea transmiterii ereditare a demnităţii imperiale. Astfel a fost adoptat Tiberius de către Augustus şi Nerone de către Claudiu.

Adopţia (adoptio) era un mod de creare a puterii părinteşti care consta în trecerea unui fiu de familie, alieni iuris, de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias

Adopţiunea se realiza printr-un proces tehnic care consta în două etape:

a) Prima etapă era o ficţiune a unei dispoziţii a Legii celor XII Table care prevedea: ”dacă şeful de familie îşi vinde de trei ori pe fiul său, acesta să iasă de sub puterea lui”(“Si pater filium ter vendum duit, filius a patre liber esto”);

b) A doua etapă avea loc în faţa magistratului, unde intervenea adoptatorul, care declara că copilul este al său, revendicându-l de la terţul cumpărător. Acesta, în calitate de pârât tăcea, iar magistratul ratifica declaraţia în cadrul procesului fictiv numit „in iure cesio”.

Adopţiunea impunea următoarele condiţii de fond, şi anume:

- adoptatorul să fie pater familias;

- să existe consimţământul adoptantului şi cel al lui pater familias al adoptatului;

- să existe o diferenţă de cel puţin 18 ani între adoptat şi adoptant.

Adopţiunea avea drept efect că adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi în acelaşi timp şi cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta, menţinându-se cea de sânge. Adoptatul dobândea dreptul de moştenire în noua familie, dar îl pierdea faţă de familia de origine.

Când era vorba de o persoană „sui iuris” care trecea sub puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogatio

Adrogatio constituia un caz special de adopţiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi bunurile sale. În acest caz se impuneau următoarele condiţii:

- adrogantul să fie pater familias;

- să fie trecut de 60 de ani şi să nu aibă moştenitor;

- să fie mai în vârstă decât adrogatul având natura drept model;

- să fie capabil.

Efectul asupra abrogaţiunii era acela că dispărea o familie şi se năştea o alta. În perioada principatului, abrogaţiunea se făcea prin rescript imperial, tot acum putând fi adrogate şi femeile. Treptat adrogaţiunea devine o instituţie în favoarea adrogatului tinzând să se apropie de adopţie.

1.2. Adopţia în Dreptul Românesc

În terminologia juridică română, instituţia adopţiei a fost cunoscută pe parcursul timpului sub diverse denumiri. În vechile legiuiri române şi în lucrările de drept român vechi întâlnim denumirea de „luare de suflet”, „adopţie” şi „înfiere”. Codul Civil Român (1865) şi doctrina juridică ce reglementa acest cod au folosit numai denumirea de „adopţiune”, iar în Codul Familiei (1954) şi literatura juridică folosesc denumirea de „înfiere”

În prezent se foloseşte denumirea de „adopţie”.

În ţara noastră, această instituţie a avut o evoluţia istorică proprie, încadrată organic în evoluţia istorică a dreptului românesc în ansamblul său şi, în special, a dreptului nostru civil. Ea şi-a păstrat importanţa practică pe parcursul întregului ev mediu cu toate că în ţările Europei apusene, rolul ei scăzuse considerabil, mai ales în rândul maselor populare şi s-a bucurat de o reglementare adecvată finalităţii ei sociale şi familiale, atât în vechile noastre legiuiri feudale (Pravila lui Matei Basarab, Legiuirea lui Caragea, Codul Calimah), cât şi, mai apoi, în legislaţia burgheză (Codul Civil de la 1864, Legea Nr. 276/1944).