Analiza comparativă a infracțiunilor de înșelăciune și trafic de influență

CAPITOLUL I

Consideraţii generale privind apărarea patrimoniului prin mijloacele dreptului penal

Noţiunea de patrimoniu

Noţiunea de patrimoniu îşi are originea etimologică în cuvantul latinesc patrimoniul, ce deriva din termenul pater, care înseamnă putere.

În accpeţiunea legii penale, noţiunea de patrimoniu nu are aceaşi înţeles ca în dreptul civil. Noul Cod Civil defineşte patrimoniul în art. 31 alin. 1 „ Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.” Conceptul juridic de patrimoniu exprima ansamblul de drepturi si obligatii ale unei persoane vazut ca ca o universalitate, ca o totalitate independenta de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul.

În dreptul penal, noţiunea de patrimoniu nu este reglementată, dar în cuprinsul Codului Penal si a legilor penale sau nepenale ce conţin dispoziţii penale, se face referire la alemente ale acestuia : "proprietate", "bunuri mobile sau imobile", etc. În concepţia penală, patrimoniul poate fi definit ca considerat ca fiind o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, precum şi bunurile la care acestea se referă, aparţinând unei persoane fizice sau juridice şi ale cărei nevoi sau sacrificii sunt destinate să le satisfacã .

Normele dreptului penal apăra relaţiile sociale esentiale ale societăţii, printre care şi acelea privind patrimoniul aşa cum este prevăzut in partea specială a Codului Penal la Titlul III. Infracţiunile privind patrimoniul. În penal, noţiunea de patrimoniu are un înţeles mai restrans decat în dreptul civil, făcand referire la bunuri în individualitatea lor şi nu la o universalitate. Infracţiunea nu ar putea fi sãvârşitã împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru cã aceasta va exista întotdeauna .

Sub denumirea de „Infracţiuni contra patrimoniului” datã Titlului III din Partea specialã a Codului penal se aflã douã categorii de bunuri susceptibile de a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport de formele diferite de proprietate: proprietatea publică şi proprietatea privată. Noţiunea de patrimoniu este mult mai largă decît ce de proprietate, ”, cuprizand pe langă dreptul de proprietate toate celelalte drepturi reale şi de creanţă. Aşadar, legea penală protejează atât proprietatea cât şi celelalte elemente ale patrimoniului, iar sancţiunile pot să privească chiar şi proprietarul când bunul aflat in proprietatea sa se află în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane.

În cadrul infracţiunilor contra patrimoniului îşi are locul şi infracţiunea de înşelăciune. . Înşelăciunea sau escrocheria cum este denumită în limbajul cotidian, a fost un concept dezbătut de marii ganditori ai lumii. Seneca spunea ca „înşelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede este legitim, ceea ce stă ascuns este înşelător” iar marele filozof german Kant susţinea că„minciunea este întotdeauna odioasă cineva de pe urma ei”.