Analiza comparativă cu privire la dreptul de proprietate și modalitățile juridice de garantare ale acestuia în dreptul român și în dreptul românesc actual

INTRODUCERE

Principalele momente în evoluţia dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizaţiei omeneşti, această instituţie juridică fiind strîns legată de conţinutul economic al proprietăţii, precum şi de procesele umanitare ce au loc în societate.

Proprietatea a început prin a fi posesiune şi apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă şi în cele din urmă a devenit individuală. Instituţia dreptului de proprietate în jurisprudenţa romană, unde acest drept s-a dezvoltat cel mai mult ,schimbările care au avut loc în structura şi conţinutul dreptului de proprietate odată cu trecerea la feudalism, unde acesta avea menirea mai curând să consolideze sistemul vertical existent de subordonare “senior-vasal”, decât să servească intereselor persoanelor particulare. În doctrina juridică o astfel de concepţie a dreptului de proprietate este numită “ modelul dreptului de proprietate ramificat “.

Evoluţia dreptului este necesar să fie cunoscută deoarece, în dezvoltarea istorică a societăţii, totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în formele instituţionale trecute. „Fără istoria dreptului ... nu poţi înţelege instituţiile ... A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, ... este a ne reduce la un studiu care poate să aibă o oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.”

CAPITOLUL 1. EVOLUŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL ROMAN

1.1 Consideraţii introductive privind evoluţia dreptului roman

Proprietatea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieşit din starea primitivă, ca ceva absolut necesar vieţii.

La început, omul nu a putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-şi bunurile ce-l înconjurau.

Societatea primitivă nu permitea decât aproprierea fructelor şi a productelor. Ulterior, odată cu evoluţia societăţii, s-a admis şi apropiaţiunea individuală a bunurilor şi a uneltelor de muncă. Forma juridică care corespunde noţiunii de economie, sociale, generale de apropriere este proprietatea.

Aşadar, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res. În vremurile îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare, a veşmintelor, a produselor necesare întreţinerii.

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate şi bunurile funciare, iar după putină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus intervenţia statului pentru a le reglementa proprietatea.

De la viaţa de trib în care oamenii erau reuniţi în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea formă colectivă şi se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietăţii familiale în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai târziu în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalţi. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu cea a civilizaţiei omeneşti.

În dreptul roman, proprietatea era denumită dominium ex jure quiritium şi reprezenta o plena în re potestas. Îngrădirile proprietăţii erau puţine şi se numeau servituţi. Ulterior, în evul mediu, dreptul de proprietate a fost mărginit, micşorat prin diferite concesiuni şi restricţii. Astfel, în cazul terenurilor exista dominium eminens ce aparţinea seniorului şi dominium utile concedat de acesta. Proprietatea era deci divizată.