Analiza infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Aceste instituţii sunt caracterizate ca fundamentale deoarece, indiferent dacă aparţin părţii generale sau speciale a dreptului penal, în cadrul şi în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale.Între cele trei instituţii sus-menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că, instituţia infracţiunii determină apărarea şi funcţionarea celorlalte două instituţii. Astfel, fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Privită în sens larg, infracţiunea reprezintă un act de conduită exterioară a omului, care datorită vătămării unei anumite valori sociale este supusă sancţiunii penale. În ştiinţa dreptului penal, conceptul de infracţiune este utilizat în mai multe accepţiuni:

a) infracţiunea este o faptă a omului, prin care se înfrânge o normă imperativă, se aduce o vătămare unei valori sociale şi pentru care făptuitorul urmează să suporte o pedeapsă;

b) infracţiunea desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală, cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune ;

c) infracţiunea este examinată ca instituţie fundamentală a dreptului penal, care alături de alte două instituţii tot fundamentale, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează structura dreptului penal. Infracţiunea, ca instituţie de drept, constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. În acelaşi timp, săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, iar pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită. Codul penal dă expresie acestei relaţii în art.17 al.2 în care se arată că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care, datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, deasemenea, nici pedeapsă.

Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, cea a infracţiunii este cea mai importantă, pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal”, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal. Prin urmare, infracţiunea, ca instituţie fundamentală presupune un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise de legea penală. Codul penal român în vigoare a consacrat instituţiei infracţiunii Titlul al II-lea al părţii sale generale, iar în cele 5 capitole ale acestuia s-au stabilit trăsăturile generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care aceste fapte sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a celor ce le-au săvârşit, indiferent de natura infracţiunii comise. Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viaţa, integritatea corporală,sănătatea, libertatea şi integritatea persoanei. Fiinţa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcţională, care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată faţă de semeni. Apărută ca o condiţie sine qua non a perpetuării şi dezvoltării societăţii umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a integrităţii fizice ale celui considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă, şi anume omul.