Apariția și Evoluția Drepturilor Omului

INTRODUCERE

În privinţa drepturilor omului, garantarea exercitarea şi respectarea lor sunt strâns legate de organizarea vieţii politice şi de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unei ţări pentru reglementarea raporturilor umane. Aşadar, respectarea drepturilor fundamentale ale omului este neîndoielnic o consecinţă a temeiniciei statului de drept.

Totodată, aderând la documentele internaţionale în domeniu şi însuşindu-şi conţinutul reglementărilor diferitelor documente cu caracter universal sau regional (inclusiv ale unor convenţii bilaterale) statele se obligă să ia anumite măsuri pe plan legislativ şi administrativ, să acţioneze pentru a asigura în mod progresiv, folosind mijloacele adecvate, exercitarea fără nici o discriminare a acestor drepturi.

În cadrul statului de drept, democraţia este ,,enigmaײ ce trebuie rezolvată a oricărui regim politic, iar drepturile şi libertăţile fundamentale sunt placa turnantă a oricărei democraţii.

Într-o abordare simplistă şi vulgarizatoare a relaţiei dintre democraţie, pe de o parte, şi drepturi şi libertăţi, pe de alta, s-a conchis ritos că cele două categorii sunt inconciliabile: bunăoară, democraţia, implicând principiul majorităţii, atrage eo ipso ignorarea sau restrângerea drepturilor şi libertăţilor minorităţii; orice societate are nevoie de o organizare juridică durabilă şi eficace, ceea ce atrage necesitatea conformismului şi standardizării activităţilor umane, adică ignorarea sau restrângerea drepturilor şi libertăţilor.

În realitate şi cu totul evident, democraţia şi drepturile omului realizează o unitate indestructibilă; democraţia marchează emanciparea poporului, devenirea lui ca subiect al guvernării, emancipare însă care presupune puterea de autodeterminare a fiecărei persoane, deci înzestrarea acesteia cu drepturile ce-i sunt inerente ca om şi cetăţean.

Sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului sunt alcătuite din instituţiile care, prin complementaritate, asigură temeiul juridic şi mijloacele de punere în practică a legislaţiei în domeniu. De asemeni, este îndeobşte cunoscut că pe plan intern şi internaţional, în problematica drepturilor omului sunt implicate şi un număr important de organizaţii neguvernamentale, sindicatele, Biserica şi mass-media.

În România postrevoluţionară, când noua putere politică rezultată din alegeri cu adevărat libere şi-a exprimat limpede şi univoc opţiunea pentru statul democratic de drept, a luat spontan naştere o amplă mişcare de promovare şi apărare a drepturilor omului. Elaborată de parlamentul ales în mod democratic, noua Constituţie aprobată prin referendum, a garantat nu mai puţin de 28 de drepturi şi libertăţi fundamentale pentru toţi cetăţenii ţării, drepturi izvorâte, în principal, din conţinutul declaraţiei Universale a drepturilor Omului. Aceasta în timp ce, constituţii ale unor state cu multiseculară tradiţie democratică, nu consacră decât ceva mai mult de jumătate din numărul drepturilor şi libertăţilor înscrise în Legea fundamentală a României. Consecutiv, ţara noastră a aderat la multe dintre Convenţiile internaţionale pe care fostul regim refuzase să le ratifice renunţând la unele rezerve făcute anterior. Iar dreptul Internaţional al drepturilor omului a fost introdus ca materie de studiu pentru cursanţii a numeroase forme de învăţământ universitar.

În contextul democratizării tot mai accentuate a statelor lumii, a diversificării şi lărgirii domeniilor de aplicare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lucrarea de faţă îşi propune să ofere studenţilor, dar şi oricăror persoane interesate, o prezentare cât mai elaborată a conţinutului reglementărilor din documentele internaţionale, regionale şi interne – de la cele mai generale până la cele specifice – care stau la baza legislaţiei româneşti, asigurând promovarea, apărarea şi respectarea acestor drepturi şi libertăţi.