Apelul - cale ordinară de atac (procesul civil)

INTRODUCERE

Prin dispoziţiile de procedură au fost create condiţiile necesare pentru ca instanţele judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională să poată pronunţa hotărâri temeinice şi legale. Cu toate acestea, mai sunt şi cazuri în care sunt pronunţate hotărâri netemeinice sau nelegale, fie datorită unor greşeli săvârşite de către instanţele de judecată sau de alte organe cu activitate jurisdicţională cu prilejul aprecierii împrejurărilor de fapt ori a greşitei aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii, fie datorită insuficienţei materialului probator sau unei greşite apărări a uneia dintre părţi.

Pentru a asigura înlăturarea unor asemenea greşeli, legea a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate solicita verificarea hotărârilor considerate nelegale sau netemeinice şi înlăturarea erorilor săvârşite. Acesta constituie scopul căilor de atac.

Având în vedere scopul şi noţiunea reglementării lor, căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli ţinând de aprecierea fondului cauzei ori de încălcarea unor norme de ordin strict procedural.

Datorită acestor considerente, domeniul larg al căilor de atac în materia procesului civil, prezintă o importanţă covârşitoare, atât sub aspectul multitudinii şi complexităţii instituţiilor procesuale implicate în acest domeniu, al problemelor de drept controversate şi a corelaţiei indisolubile cu celelalte instituţii ce formează procesul civil în amploarea sa, cât mai ales sub aspectul scopului pentru care sunt reglementate căile de atac, acela de a deschide perspectiva controlului judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri a unei alte instanţe ori a unor alte organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.

În acest ansamblu complex al căilor de atac, atât în opinia practicienilor cât şi a majorităţii teoreticienilor, se detaşează ca importanţă apelul; justificarea unei astfel de aprecieri rezidă în aceea că apelul, fiind o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, asigură îndreptarea unei hotărâri nelegale, realizează principiul dublului grad de jurisdicţie şi reprezintă nu numai un remediu jurisdicţional, ci şi unul jurisprudenţial, asigurând omogenizarea practicii instanţelor în interpretarea şi aplicarea regulilor de drept.

Acesta este motivul pentru care am optat spre a alege ca subiect al prezentei lucrări instituţia apelului aşa cum este ea reglementată în procesul civil român şi cum se reflectă în practica judiciară mai veche sau actuală, ca fiind singura cale de atac ordinară exercitată de oricare dintre părţile din litigiu sau de procuror pentru orice fel de nemulţumire, de fapt sau de drept, pentru a provoca o nouă judecată asupra fondului, apelul fiind singura cale de atac pentru care legea nu prevede motive.

Din punct de vedere al conţinutului, planul lucrării urmăreşte instituţia apelului, plecând de la definirea şi concepţia asupra acesteia, formele apelului în legislaţia noastră, obiectul, subiectele şi termenul de apel, condiţiile de formă ale exercitării sale, competenţa de soluţionare a apelului, dar şi procedura de judecată specifică acestei singure căi de atac devolutive din sistemul nostru procesual, încheind această analiză cu o cercetare critică a soluţiilor posibile în apel.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC

1.1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor de atac

Într-o definire lipsită de pretenţii am putea spune, utilizând termeni generali, că o cale de atac este instrumentul procedural care permite repunerea în discuţie - cu consecinţa reanalizării de către o a doua instanţă - a unui act jurisdicţional.

În expunerea consideraţiilor generale cu privire la căile de atac avem în vedere, ca principiu, mai cu seamă, „controlul judiciar” fiind evident rolul fundamental al diferitelor instanţe în faţa cărora cauzele sunt deduse judecăţii, acela de a soluţiona diferendele părţilor, de a pronunţa hotărâri pentru tranşarea unor litigii, deci - din perspectiva unei formulări cu tentă tehnică - acela de a pronunţa acte jurisdicţionale.

Linia de demarcaţie între „controlul judiciar” şi „controlul judecătoresc” a fost coerent şi indubitabil trasată de către doctrină. Astfel, aplicând criteriul obiectului, sunt supuse controlului judiciar hotărârile judecătoreşti, pe când prin controlul judecătoresc se verifică - de către judecătorie, ca efect al exercitării unor căi de atac specifice - acte care nu au caracter jurisdicţional. Aplicând o regulă de competenţă materială, prin sintetizarea dispoziţiilor legale, vom putea afirma că, în timp ce controlul judiciar se realizează de către tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, controlul judecătoresc se exercită de către judecătorii care pronunţă hotărâri în ultimă instanţă.

Dacă lipsa unui sistem al căilor de atac legalmente constituit este de neconceput, instituirea normelor privind accesul la acest con¬trol şi desfăşurarea lui nu este, întotdeauna, evidentă. Bazându-se tocmai pe astfel de ezitări legislative ale statelor contractante, Curtea Europeană a accentuat faptul că dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie impun, bunăoară, ca decizia unui organ administrativ ori a unui organ cu activitate jurisdicţională - autorităţi ce nu îndeplinesc condiţiile pentru a putea fi considerate „tribunale” independente şi imparţiale - să fie supusă controlului ulterior ce va fi exercitat de un organ judiciar având deplină competenţă, deci un control realizat de către un „tribunal” în sensul dat de Convenţie.

Dar, odată cu evoluţia contemporană” pe care diferitele sisteme de drept au marcat-o, însemnând depăşirea hotarelor tradiţionale, prin îmbogăţirea căilor de atac - dacă nu cu noi funcţii, cel puţin cu efecte subsecvente -, finalitatea mai sus enunţată tinde, la rândul ei, să se extindă dincolo de ştiuta sferă de manifestare. Ea dobândeşte, deci, obiect şi întindere variabile. Astfel, poate purta asupra substanţei însăşi a lucrului judecat, urmărindu-se corectarea unei error in judicando, în fapt şi în drept. Ori poate ţine de neregularitatea procedurii, trebuind îndreptată o error in procedendo.