Apelul - Judecarea și Soluționarea Apelului Penal

Capitolul I

Secţiunea I. Referiri de ordin istoric

1.5. Origine - vechiul drept francez

Originea apelului se află în dreptul roman, unde, începând din anul 509 Î. Chr. , cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinţei, pe calea aşa — zisei „provocatio ad populum ". Ulterior, în regimul republican au apărut şi alte două instituţii: „ intercessio " din partea magistratului şi „intercessio " din partea tribunului plebei, care consta dintr-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru „intercessio"adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea „ appellatio ". In accepţiunea sa modernă, apelul se constituie în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotărârea, dar şi de a o reforma.

In vechiul drept francez apelul îndeplinea un rol politic de centralizare în folosul jurisdicţiilor regale. El realiza acest rol chiar dacă în aceea vreme — până la ordonanţa regală din 1670 — numărul jurisdicţiilor era multiplu şi o cauză putea fi supusă mai multor apeluri succesive. Abia după această ordonanţă, numărul apelurilor a fost redus la unul singur.

După 1789, fundamentul apelului s-a modificat bazându-se pe ideea realizării unei judecăţi mai bune şi pe dezideratul de a se ajunge la o unitate de interpretare a legii, care , într-o anumită măsură, s-ar putea înfăptui de instanţele de apel. Cu toate astea, apelul nu a fost introdus în materie criminală, deoarece s-a considerat că nu ar fi necesar.

1.6. Apelul în legislaţia procesual penală română anterioară

1.6.1. Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864 — reproducea prevederile Codului de instrucţiune penală din 1808 care reglementa apelul împotriva sentinţelor date de tribunale în materie corecţională în art. 195 şi următoarele.

Apelul care trebuia introdus în termen de 10 zile calculate de la pronunţare ori de la comunicare, era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în termen de 30 zile de la primirea sa.

În acelaşi cod era reglementat separat (art. 169/175) apelul împotriva sentinţelor date în materie poliţienească când s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirea şi reparaţiile civile depăşeau un anumit cuantum valoric.

1.6.2. Codul de procedură Carol al - II— lea din 19 martie 1936, prevedea apelul în art. 455/470. Calea de atac a apelului era deschisă numai împotriva hotărârilor date în primă instanţă de judecătorie sau de către tribunal. Deciziile pronunţate în matrice criminală de curţile cu juraţi nu erau supuse apelului. Nici după desfiinţarea acestor instanţe prin Legea pentru organizarea noilor instanţe criminale şi pentru abrogarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală Carol al-II-lea, din 6 august 1938 în materie criminală nu s-a acordat drept de apel. Competenţa în materie de apel aparţinea tribunalelor corecţionale care judecau apelurile contra căilor de judecată pronunţate de judecătorii şi contra hotărârilor unor instanţe speciale, precum şi curţile de apel care statuau asupra sentinţelor tribunalelor corecţionale din circumscripţia lor.

1.6.3. Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor

dispoziţii din Codul de procedură penală a desfiinţat apelul, dispunând expres

prin art. 439 Codul de procedură penală — astfel cum a fost modificat — că

singura cale de atac ordinară, este recursul.

In orice caz, această cale — unică — de atac a dobândit valenţe noi, reunind caracteristicile atât ale apelului cât şi ale recursului, în sensul că permitea o verificare completă a sentinţelor primei instanţe, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub acela al legalităţii.

1.6.4. Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a reintrodus apelul în legislaţia procesul penală română (ort. 361/385 Codul de procedură penală), conţinând şi unele dispoziţii tranzitorii.