Apelul penal - particularitățile și efectele acestuia

INTRODUCERE.

Orice persoană căreia i s-a lezat un drept oarecare poate pretinde repararea acestuia prin adresarea în instanţa de judecată, ce este menită să înfăptuiască justiţia. Însă cu toate că în instanţele judecătoreşti îşi îndeplinesc obligaţiunile profesionale persoane bine pregătite în domeniu şi avînd o bogată experienţă, totuşi aste inevitabilă săvîrşirea unor erori, şi nu toate hotărîrile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o interpretare şi aplicare corectă a legii. Fiind recunoscut acest fapt în legislaţia Republicii Moldova este prevăzută posibilitatea reparării acestor erori. Această posibilitate este instituţia „căilor de atac” în procedura penală. Instituţia dată nu este decît o soluţie pentru a înlătura sau a preîntâmpina erorile care pot să apară la înfăptuirea justiţiei.

În general căile de atac au menirea să asigure un control asupra hotărîrilor date de instanţele judecătoreşti, însă indirect posibilitatea de a ataca o hotărîre anumită asigură în mod real şi deplin drepturile şi interesele reale ale părţilor în procesul penal, ele fiind nemulţumite de rezultatul obţinut pot sa atace hotărîrea dată de instanţă. Finalitatea oricărei căi de atac constă în soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor, deci punctul final, ar fi logic să fie, scoaterea la iveală a adevărului într-o situaţie concretă – acesta fiind scopul principal urmărit la înfăptuirea justiţiei în instanţă de orice grad.

Apelul este o cale ordinară de atac, de fapt şi de drept. Poate declara apel orice persoană prevăzută la art. 401 din CPP RM şi ţinînd cont de condiţiile impuse de legislaţia procesual penală, care se referă la hotărîrile ce pot fi supuse apelului, la persoanele ce pot declara apel şi la termenul în care poate fi declarat apelul.

Faptul declarării apelului aduce producerea anumitor efecte acestea fiind efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul sau regula neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv al apelului penal. Toate aceste efecte se produc concomitent, însă fiecare într-o măsură anumită, un efect impunînd în unele situaţii limite celuilalt. Acest fapt este inevitabil, deoarece scopul înfăptuirii justiţiei nu este judecarea cauzei după anumite reguli strict definite, dar scoaterea la evidenţă a greşelilor comise de prima instanţă şi corectarea situaţiei.

Interpretarea corectă a efectelor apelului penal ar simplifica munca judecătorului şi ar duce la un mai avansat grad de siguranţă a participanţilor la procesul penal.

În lucrarea propusă sunt arătate condiţiile de fond şi de formă ce urmează a fi îndeplinite de persoana care beneficiază de dreptul la apel, deasemenea este detaliat descrisă esenţa fiecărui efect şi măsura în care el trebuie să fie aplicat în dependenţă de situaţia apărută.

La elucidarea problematicii temei date a fost utilizată atît doctrina juridică autohtonă, cît şi lucrările autorilor români şi ruşi. Deasemenea se fac referiri şi la actele normative din domeniul materiei date.

Lucrarea este structurată în două capitole. Primul capitol se referă la apel în general. Aici se atrage atenţia la apariţia şi evoluţia apelului ca cale de atac, se expun noţiunile generale referitoare le apel ca cale ordinară de atac. O deosebită atenţie se acordă condiţiilor de fond şi de formă ale apelului, se analizează situaţiile cînd este posibilă o derogare de la regulile menţionate.

Al doilea capitol ne vorbeşte anume despre efectele apelului penal, analizează modul de aplicare a acestora în situaţii diferite în dependenţă de persoanele la care se referă. O mai mare atenţie se atrage efectului devolutiv şi regulii neagravării situaţiei în propriul apel, fiindcă în legătură cu aplicarea acestora apar multe probleme în practică. Se menţionează situaţiile în care apliarea efectului devolutiv este limitată de anumiţi factori.

1. APELUL - CALE ORDINARĂ DE ATAC

1.1. Consideraţii istorice privind apelul.

Instituţia căilor de atac este foarte veche. Jurisconsulţii romani au fundamentat cu multă precizie bazele instituţionale a căilor de atac. Ulpian arată in „Digeste” că „appellandi usus quam sit frequens quamque necessarius, nemo est qui nesciat” (nimeni nu ignoră faptul că uzul de a apela e tot atît de frecvent ca şi necesar)

Originea apelului se află în dreptul roman, unde începînd din anul 509 î. Chr., în baza unei legi a consulului P.Valerius Publicola – cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinţei, pe calea aşa-zisei provocatio ad populum, intervenind apelul, magistratul întrunea adunarea populară în faţa căreia el îşi asuma funcţia de Minister public în apărarea hotărîrii sale, iar aceasta casa ori confirma sentinţa, fără să o poată modifica în favoare sau defavoare