Arbitrajul Comercial Internațional

CAPITOL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiune

Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional recunoaşte importanţa arbitrajului ca mod de soluţionare a disputelor care apar în cadrul relaţiilor economice internaţionale şi a adoptat Regulile de arbitraj pe care Adunarea Generală le-a recomandat pentru soluţionarea acestor dispute, îndeosebi în cele apărute în raporturile contractuale.

Arbitrajul internaţional este o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor ce se ivesc în cadrul relaţiilor comerciale ale internaţionalei, către persoane investite cu această sarcină chiar de către părţile contractante aflate in litigiu.

Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai multe accepţiuni şi anume:

Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa rapid si echitabil litigiile internaţionale care pot sa rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială.

Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluţionare a litigiilor născută din relaţiile comerciale internaţionale.

Arbitrajul comercial internaţional se analizează şi ca un sistem jurisdicţional derogator de la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut sau care se va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte întrucât legea (statul) recunoaşte celor implicaţi în comerţul internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe cu caracter privat.

Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile naţionale cât şi în convenţii internaţionale. Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este conferită de părţi, care convin ca litigiul lor să fie prezentat spre soluţionarea unor persoane particulare. În acest scop părţile în litigiu îi desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o vor pronunţa.

Caracteristica esenţială a arbitrajului este prorogarea convenţională a competiţiei, prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a supune, spre soluţionare, unor persoane care nu au calitatea de judecător , dacă posibilitatea legală a părţilor contractante de a prevedea în însuşi contractul lor o clauză potrivit căreia, orice litigiu cu privire la acel contract să fie dat spre soluţionare unor persoane desemnate prin voinţa părţilor contractante şi nu instanţelor de drept comun.

În cadrul noţiunii de arbitraj internaţional poate să fie evidenţiat „un aspect contractual”, „un aspect jurisdicţional”şi unul „procedural”. Definirea noţiunii de arbitraj şi conturarea trăsăturilor şi particularităţilor ce-i sunt proprii presupune şi determinarea apartenenţei instituţiei arbitrajului comercial şi raporturilor sale la una sau mai multe ramuri ale dreptului.

O abordare pertinentă a acestei chestiuni devine posibilă prin analiza, pe de o parte, a reglementării care constituie, în legislaţia noastră, dreptul comun în materie, iar, pe de altă parte, a caracterelor şi proprietăţilor specifice, definitorii ale instituţiei arbitrajului – analiză care comportă şi o componentă istorică. Din această perspectivă, primul termen de referinţă plasează instituţia arbitrajului pe tărâmul dreptului procesual civil, iar cel de-al doilea, pe tărâmul dreptului comercial şi, nu în ultimă instanţă, al dreptului comerţului internaţional.

Instituţia îşi găseşte consacrarea juridică, în sistemul nostru de drept, în cuprinsul Cărţii a IV din Codul de procedură civilă.

Noua sa formă a fost semnificativ influenţată de prevederile Legii-model UNCITRAL, dând expresie interesului de uniformizare, în plan internaţional, a normelor aplicabile domeniului.