Ascultarea în Cadrul Consistoriilor de Judecată

PREFAŢĂ

În epoca modernă, cu deosebire în veacul nostru, s-a pus în largă dezbatere interortodoxă problema strângerii şi întăririi unităţii canonice a Ortodoxiei prin observarea cât mai riguroasă a rînduielilor canonice fundamentale şi prin retuşarea unor deosebiri care persistă încă de multe ori nejustificat sub acest raport între Bisericile Ortodoxe locale.

Mai întîi s-a pus această problemă la Congresul panortodox sau interortodox de la Constantinopol din anul 1923. Apoi problema a fost reluată şi larg dezbătută în preajma primei Conferinţe Panortodoxe de la Rodos din 1961, care a inclus-o şi pe lista de teme destinate a fi supuse unui viitor Prosinod în formularea următoare: «Administraţia şi ordinea bise¬ricească» tema a treia, la al cărei punct B, a fost înscrisă: «Justiţia bise¬ricească şi procedura penală bisericească», cu subdiviziunile: a) Organi¬zarea Consistoriilor spirituale, pe cît se poate în mod uniform pe întreaga Biserică Ortodoxă; b) Alcătuirea pe cît se poate a unei proceduri penale identice; c) Apelul (recursul)

Această chestiune, care preocupă în actualitate întreaga Biserică Or¬todoxă, prezintă importanţă nu numai prin actualitatea ei, ci şi prin con¬tribuţia pe care o poate aduce studierea şi soluţionarea ei unitară, la în¬tărirea unităţii canonice a Ortodoxiei.

Problemele pe care le ridică Regulamentul de procedură sunt atât de numeroase şi de complexe încât s-ar impune mai degrabă alcătuirea unui nou cod de drept procesual bisericesc decât inserarea unor nenumărate amendamente; însăşi denumirea regulamentului de la noi este oarecum inexactă, deoarece prin el nu se organizează în mod exclusiv desfăşurarea procesului, ci cuprinde şi norme care determină faptele considerate abateri sau delicte, precum şi sancţionarea acestora, reguli instituite cu scopul ocrotirii valorilor fundamentale bisericeşti; din cele expuse se desprinde în mod evident paralelismul cu ramura de „drept penal”.

Notăm că dreptul profan cunoaşte, din punct de vedere al represiunii penale, două coduri: cel penal şi cel de procedură penală, extrem de laborioase. Cum descrierea şi sancţionarea abaterilor şi a delictelor bisericeşti nu cuprinde un spaţiu de redactare foarte amplu, existenţa unui singur cod care să cuprindă atât aceste norme, cât şi pe cele procedurale, este nu doar fezabilă, ci chiar dezirabilă.

Elaborarea unui Cod de drept procesual bisericesc poate fi stimulată şi de faptul că izvorul laic care l-a înrâurit în cea mai mare măsură – numim aici Codul de procedură penală – data din anul 1936, fiind revăzut în 1948; astăzi este în vigoare un Cod adoptat în anul 1968, modificat de atunci de câteva ori în mod semnificativ.

Conştientizând rolul important al ascultării învinuiţilor şi martorilor într-un proces de judecată, civil sau bisericesc, am dorit a aprofunda această temă în lucrarea de licenţă.

În primul capitol am indicat o prezentare generală a problemelor cu care se confruntă dreptul bisericesc.

În al doilea capitol am prezentat importanţa ascultării, precum şi procesul formării declaraţiilor în conştiinţa persoanelor.

În al treilea capitol am arătat modul în care se face pregătirea ascultării, de asemenea şi fazele acesteia.

În al patrulea capitol am subliniat ascultarea repetată (ascultarea nominală, ascultarea în condiţii speciale) şi felul fixării şi evaluării declaraţiilor.

În al cincilea capitol am enumerat organele disciplinare şi de judecată bisericeşti, precum şi procedurile de judecată, evidenţiind modul în care se face ascultarea învinuitului şi a martorilor.

INTRODUCERE

Societatea religioasă creştină, fie sub chipul ei de comunitate locală, fie ca Biserică teritorială mai mare, nu a putut evita apariţia unor ne¬înţelegeri şi chiar a unor litigii între membrii săi, precum şi între ei şi organele de conducere.

În mod firesc, membrii Bisericii îşi duceau viaţa lor de membri ai societăţii civile, în condiţii determinate de starea civilă, adică unii erau căsătoriţi, alţii necăsătoriţi, văduvi, divorţaţi, etc.; apoi în condiţii determinate de starea materială, unii avuţi alţii lipsiţi, unii aparţinînd unei categorii sociale, alţii alteia, unei sau altei dintre clasele sociale existente, şi în condiţii determinate de diferite rânduieli ale Dreptului public roman, ce împărţea pe locuitorii imperiului în patricieni şi plebei, liberi, liberţi, sclavi etc. În fine, unii făceau parte din anumite colegii, asociaţii profesionale; unii locuiau în sate, alţii în oraşe (cetăţi), şi, indiferent în ce situaţie s-ar fi aflat, prin relaţiile obligatorii dintre ei, ajungeau în conflict fie cu semenii lor, fie cu legile statului, aşa încât deveneau pricinaşi implicaţi în diferite neînţelegeri şi procese.

La aceste motive se adăuga şi faptul că unii aveau o sensibilitate re¬ligioasă mai intensă, alţii mai puţin intensă, unii aveau un anumit grad de cultură, alţii altul, unii erau proveniţi dintre păgâni, alţii dintre evrei sau dintre prozeliţi; unii erau părtaşi unui curent de gândire, alţii ai altuia, aşa încât omogenizarea lor şi rânduirea vieţii lor de către Biserică după normele vieţii creştine noi cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Tra¬diţia bisericească, întâmpina dificultăţi .

Dar ceea ce interesa mai mult cârmuirea Bisericii era faptul că mulţi dintre credincioşi ajungeau în conflict cu legile religios-morale, încălcându-le şi vătămând astfel normele de bază ale vieţii creştine.

Încălcarea oricăror legi de acest fel constituie în sine un păcat, iar obştea credincioşilor ca şi slujitorii bisericeşti au privit în mod firesc orice încălcare a legilor religios-morale creştine, mai întâi sub aspectul păcatului, neputându-le privi iniţial ca infracţiuni, întrucât Biserica nu-şi cre¬ase norme juridice după care să se organizeze şi conducă, folosindu-se doar de cele religios-morale.

„Formându-şi această concepţie specific religioasă şi credincioşii şi slujitorii Bisericii au privit şi cântărit la început orice fel de încălcare a normelor de conduită, fie că erau religioase, fie de natură judiciară de stat, mereu sub aspectul de păcat în primul rând şi abia în al doilea rând ele erau raportate la textele de legi cu caracter juridic şi calificate cu raportare la acestea ca infracţiuni sau încălcări ale legii juridice” .

Deprinşi cu acest mod de a judeca faptele sub aspectul de păcat, atât credincioşii cât şi slujitorii Bisericii sesizau orice abateri ale seme¬nilor lor de la normele de conduită religios-morală şi socială şi cereau să se ia măsuri de îndreptare, folosindu-se mijloacele specifice ale lucrării bisericeşti, în speţă mărturisirea publică, judecarea publică şi aplicarea de epitimii sau pedepse în mod public.