Aspecte de ordin teoretic și practic privind măsurile preventive în procesul penal

INTRODUCERE

Printre caracteristicile definitorii ale statului român se înscrie şi atributul acestuia de a fi un „stat de drept”, atribut ce are semnificaţia subordonării statului faţă de normele juridice. Problema care se ridică este dacă şi în ce măsură, subordonarea statului faţă de drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală şi libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber şi constrâns în acelaşi timp.

Dreptul la libertatea fizică constituie unul dintre cele mai evidențiale drepturi și libertăți, făcând obiectul Constituției, ca lege fundamentală, precum și a numeroaselor tratate, convenții și alte asemenea acte la care țara noastră este parte.

Omul, prin natura lui este individual. Acest caracter al omului l-a făcut de-alungul timpului să lupte încontinuu cu tendința de elibertate. Putem afirma faptul că sentimentul libertăţii s-a născut şi s-a înălţat odată cu omul, de aceea pentru fiinţa umană a fost şi va rămâne tot atât de firească şi de legitimă cum este însăşi existenţa. Cu toate acestea, asocierea omului într-o grupare socială, în înțelesul de stat, îl constrânge la respectarea normelor la care statul se supune. Trăind în societate omul trebuie să accepte - în scopul realizării interesului general, a „binelui social comun” - limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Lucrul acesta se poate înfăptui - ceea ce este de preferat - prin autocontrol, dar acesta este o cale nesigură, variabilă, aleatorie. Mai sigură este intervenţia unui factor exterior, constituit în societate prin forţa coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenţei, proporţionalităţii, posibilităţii de a fi controlată.

Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii publice dar este şi dimensiunea ei esenţială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forţă coercitivă, variind doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum şi raporturile dintre constrângere şi convingere.

Sigur că da, ființa noastră este constrânsă deseori la a face lucruri independente de voința sau conștiința sa, însăși ea este cea care își impune asemenea limitări, fie că vorbim despre trup sau psihic.

Dar, aşa cum arătam, limitarea libertăţii individului nu trebuie să ducă la suprimarea acesteia , după cum, controlul formelor şi intensităţii constrângerii nu trebuie să facă loc voluntarismului. Pentru a se evita exacerbarea unuia sau altuia dintre termenii acestei relaţii intervine dreptul, reglând relaţiile sociale astfel încât echilibrul libertate - constrângere să fie asigurat. În felul acesta drepturile şi libertăţile umane îşi realizează valenţele într-un cadru bine determinat, ce fundamentează ordinea de drept. Încălcarea unei asemenea ordini de către individ determină aplicarea sancţiunii prevăzute de lege, intervenţie ce nu poate avea loc decât prin desfăşurarea unor activităţi de către organele anume împuternicite în acest scop.

În sfera încălcării regulilor de conduită stabilite prin lege, un loc aparte îl ocupă infracţiunea, ca cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii penale şi a sancţiunilor specifice dreptului penal. Săvârşirea unei infracţiuni generează un raport juridic concret de drept penal în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica infractorului sancţiunile penale. În legătură cu aplicarea acestor sancţiuni se impun unele lămuriri, chiar când este descoperită şi pusă prin probe în sarcina unui făptuitor, infracţiunea nu atrage aplicare automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, adică la condamnare infractorului de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi. În doctrina juridică se atrage atenţia că reacţia societăţii faţa de infracţiune nu este instinctivă, arbitrară şi oarbă; ea este totdeauna chibzuită şi reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar .

De-alungul timpului omenirea a fost nevoită să suporte o încălcare gravă a libertății fizice, cu precădere vorbim despre perioada scavagistă dar nu numai.

Ca măsură procesuală, limitarea libertății individului se impune într-un stat de drept, unde indivizii au drepturi și obligații recunoscute și apărate de lege.

Ori de câte ori organul judiciar consideră necesar pentru a apăra interesul individual al cetățenilor, poate stabili această măsură, care nu face altceva decât să asigure viața, integritatea fizică, sănătatea și patrimoniul persoanelor.

Sigur că da, ființa noastră este constrânsă deseori la a face lucruri independente de voința sau conștiința sa, însăși ea este cea care își impune asemenea limitări, fie că vorbim despre trup sau psihic.