Aspecte Medico-Legale

Cap. I Noţiuni introductive în medicina legală

1.Importanţa medicinei legale în cadrul ştiintelor juridice .

Medicina legala -definiţie şi obiect

Numită şi medicină judiciară, medicina legală ar putea fi definită ca disciplina medicală de sinteză situată la graniţa dintre ştiinţele medico-biologice în general concrete şi cele socio-juridice de regulă, abstracte, ce are drept scop sprijinirea competentă a justiţiei ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medico-biologic .

In ceea ce priveste domeniul de activitate, schematic se poate vorbi de: – tanatologia medico-legală sau patologia medico-legală morfologică (morfologia medico-legală), care studiaza aspectele legate de moarte (felul morţii, cauzele mortii, semnele morţii etc.) preocuparea esenţială a acestui sector medico-legal fiind centrată pe examinarea (externă şi internă) a cadavrului; – clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică, având ca obiect de studiu persoana (omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia în scopul probării unor violenţe exercitate asupra sa ( examinarea medico-legală traumatologică), al stabilirii stării psihice ( expertiza medico-legală psihiatrică), al posibilităţii executării pedepsei privative de libertate ( expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motive medicale) etc. – deontologia medicala – acea parte a medicinii legale care se ocupa cu îndatoririle corpului medical, cu raporturile medicilor între ei, faţă de societate, justiţie şi faţă de pacienţi.

Activitatea de medicina legală din România se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 459/2001, modificată prin Legea nr. 271/2004 a Regulamentului de aplicare şi a Normelor procedurale.

Din documentele menţionate se desprind urmatoarele elemente care caracterizează activitatea practică de medicină legală:

– se realizeaza de către medici legişti încadraţi în institutiile de medicină legală; – se desfăşoară cu respectarea principiului independenţei si al imparţialităţii medicilor legişti; – se desfăşoară cu respectarea principiului teritorialităţii şi al competenţei; conform acestui principiu, examinarea medico-legală iniţială se realizează la instituţia medico-legală la care este arondat domiciliul persoanei respective sau unde a fost săvârşită fapta; după efectuarea unei examinări (de regulă, expertiza sau noua expertiză medico-legală) la o instituţtie medico-legală ierarhic superioară nu se mai pot redacta alte documente în aceeaşi cauză, de către o unitate medico-legală inferioară ierarhic. Sub raport ştiinţific şi metodologic, activitatea de medicină legală este coordonată de Consiliul Superior de Medicină Legală, cu sediul în Institutul National de Medicina Legala ,,Mina Minovici”, Bucureşti.

Activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituţii:

a) I.N.M.L. ,,Mina Minovici”, cu sediul în Bucureşti

b) Institutele de medicină legală din centrele medicale universitare: Timisoara, Târgu- Mures, Cluj-Napoca, Iasi si Craiova.

c) Serviciile de medicină legală judeţene.

d) Cabinetele de medicină legală.

Cap.II Noţiuni generale

1. Anatomia şi fiziologia aparatului respirator

Anatomia respiraţiei.

În complexul actului respirator se disting procesele fiziologice ale respiratiei externe şi cele ale respiraţiei interne; ambele se produc sub reglarea sistemului nervos central.

Respiraţia externă constă în schimburile gazoase dintre sânge şi mediul gazos extern, iar respiraţia internă are loc la nivelul ţesuturilor, acolo unde se produc procesele oxidative prin utilizarea oxigenului de către celule şi menţinerea echilibrului acido-bazic.

Respiraţia externă este asigurată printr-o serie de sisteme morfo -funcţionale: scheletul toracelui, muşchii respiratori, plămânii şi căile respiratorii superioare; mecanismul schimburilor gazoase între aerul alveolar şi sânge, transportul oxigenului prin sânge şi apoi mecanismele nervoase şi umorale care comandă aceste mecanisme vin să completeze verigile actului respirator.

Reglarea respiraţiei studiază componenţa nervoasă, biochimică şi unele reflexe vasosensibile, presoceptoare, etc.

Sub raportul strict al practicii medico-judiciare se cercetează îndeosebi:

a). Căile respiratorii superioare, dotate cu o bogata reţea de receptori ai mucoasei, legate prin căi centripete şi centrifuge cu centrii respiratori bulbari şi corticali;

b). Căile respiratorii pulmonare unde au loc schimburile gazoase dintre aerul extern şi aerul alveolar, prin intermediul sângelui şi al ţesuturilor pulmonare, schimb determinat de diferenţa de tensiune dintre CO2 si O2;

c).Ventilaţia pulmonară asigurată prin toate sistemele aparatului respirator, inclusiv prin sistemul nervos, prin circulaţia intra şi extrapulmonară, prin mecanica toracică şi prin metabolismul general;

d). Sistemele de reglare neuro-umorale.

Interdependenţa şi corelaţia acestor mecanisme fac ca orice dereglare a uneia să determine schimbări şi în celelalte, astfel că sindromul de insuficienţă respiratorie, sindromul anoxemic, va avea puncte de plecare diferite, etiologii diferite.

2. Fiziologia respiraţiei.

În complexul actului respirator se disting procesele fiziologice ale respiratiei externe şi cele ale respiraţiei interne; ambele se produc sub reglarea sistemului nervos central.

Respiraţia externă constă în schimburile gazoase dintre sânge şi mediul gazos extern, iar respiraţia internă are loc la nivelul tesuturilor, acolo unde se produc procesele oxidative prin utilizarea oxigenului de către celule şi menţinerea echilibrului acido-bazic.

Respiratia externa este asigurata printr-o serie de sisteme morfo - funcţionale: scheletul toracelui, muşchii respiratori, plămânii şi căile respiratorii superioare; mecanismul schimburilor gazoase între aerul alveolar şi sânge, transportul oxigenului prin sânge şi apoi mecanismele nervoase şi umorale care comandă aceste mecanisme vin să completeze verigile actului respirator.

Reglarea respiraţiei studiază componenţa nervoasă, biochimică şi unele reflexe vasosensibile, presoceptoare, etc.

Sub raportul strict al practicii medico-judiciare se cercetează indeosebi:

a). Căile respiratorii superioare, dotate cu o bogată reţea de receptori ai mucoasei, legate prin căi centripete şi centrifuge cu centrii respiratori bulbari şi corticali;

b). Căile respiratorii pulmonare unde au loc schimburile gazoase dintre aerul extern şi aerul alveolar, prin intermediul sângelui şi al ţesuturilor pulmonare, schimb determinat de diferenţa de tensiune dintre CO2 si O2;

c).Ventilaţia pulmonară asigurată prin toate sistemele aparatului respirator, inclusiv prin sistemul nervos, prin circulaţia intra şi extrapulmonară, prin mecanica toracică şi prin metabolismul general;

d). Sistemele de reglare neuro-umorale.

Interdependenta şi corelaţia acestor mecanisme fac ca orice dereglare a uneia să determine schimbări şi în celelalte, astfel că sindromul de insuficienţă respiratorie, sindromul anoxemic, va avea puncte de plecare diferite, etiologii diferite.