Aspecte Teoretice și Practice privind Infracțiunea de Tâlhărie

CAPITOLUL I

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

Secţiunea I. Aspecte generale

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat şi sancţionat sever faptele săvârşite împotriva patrimoniului

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, jaful, mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile. În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însa, în al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Această asprime a pedepselor arăta frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor

Sistemele de drept penal moderne, deşi au eliminat unele din exagerările anterioare, au menţinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracţională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor şi la alte fapte specific relaţiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, condicile penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după codul penal francez cuprindea în capitolul referitor la ,,Crime şi delicte contra proprietăţilor” numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac, privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

În Codul Penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii erau incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.

Codul Penal de la 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile sale din art.317-320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite şi cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancţionată şi prin diferite legi speciale.

Codul penal roman de la 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulată ,,Infracţiuni contra patrimoniului”. Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le pe despărţaminte în funcţie de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât şi de la 1936 au existat şi anumite infracţiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pilda în Codul Justiţiei Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, etc.

Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV - Crime şi delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secţiunea 1, art. 529 - 534, într-o variantă tip şi în altă formă - asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincţie dacă bunul ce formează obiectul material al infracţiunii aparţine patrimoniului privat sau public, astfel:

Art.529 - varianta tip - avea următorul cuprins:

Acela care ia prin violentă sau ameninţare un lucru mobil, ce nu-i aparţine, din posesiunea sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani.