Caracteristicile și Specificitatea Infracțiunii de Înșelăciune

CAPITOLUL I

REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT

1.1 EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN NORME DE DREPT PENAL

Din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale, legislaţiile penale au încriminat şi sancţionat sever infracţiunile săvârşite împotriva proprietăţii particulare, deosebirile datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii unei societăţi sau alteia. Normele penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au încriminat, însă, niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruţare munca celor exploataţi.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria şi jaful. Mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moarte (tes furtileus). Dacă furtul era grav, această pedeapsă se aplica de la primul.

Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne deşi au eliminat unele din exagerările anterioare, au menţinut totuşi un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracţională îndreptate împotriva patrimoniului.

În acelaşi timp au extins cadrul incriminator şi la alte fapte specifice relaţiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646) şi Matei Basarab (“Îndreptarea legii”, din 1652), Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova (1862) şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime şi delicte contra proprietăţii”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal român de la 1936 numit “Noul cod penal Carol II” , intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Crime şi delicte contra patrimoniului” (art. 524-573). Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I – Furtul; Cap. II – Tâlhăria şi pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV – Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţii; Cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale fireşti toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcţie de obiectul juridic.

În art. 553 din Codul penal “Carol al II- lea”, inclus în Titlul XIV – “Crime şi delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII , era incriminată înşelăciunea prin cecuri ale cărei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1964, cât şi sub imperiul Codului de la 1936 au existat anumite infracţiuni contra patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale, ş.a.

În perioada anilor 1944-1989 sau produs unele schimbări importante, legislative, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, şi cu modul de a concepe existenţa proprietăţii. Astfel a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de “obştesc” şi aceea de “avut obştesc” . Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului Penal din 1936 un nou capitol cu denumirea “Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia, ulterior, i s-a adus modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obştesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut şi nici nu puteau să facă altfel, decât să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracţiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infracţiuni contra avutului public sau obştesc.

După 1989 , pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituţionale, cât şi cu realităţile de astăzi ale societăţii româneşti, s-au adus numeroase modificări Codului penal. Cea mai importantă fiind realizată prin adoptarea Legii nr. 140/1996 de modificare şi completare a Codului penal, prin care pe lângă alte modificări substanţiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului, s-a modificat şi completat art. 215 C. pen. cu alin. 4 şi 5. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracţiuni contra avutului obştesc”, a fost abrogat în întregime.