Cercetarea infracțiunii de ucidere a nou născutului săvârșit de către mamă

CAPITOLUL 1

1. Noţiuni introductive

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenţă care le pun in pericol viaţa, s-a impus înca din epocile cele mai indepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeasi colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe necesitatea de aparare si conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului în sine. Datorită concepţiei animiste existente la popoarele primitive, se considera că tot ce este însufleţit, posedă un suflet sau spirit, fie ca era vorba despre un obiect, o plantă sau un animal. Acestea erau socotite drept cauză a rezultatului care era susceptibil de raspundere. Fapta ilicita in aceasta societate era nu numai identificata, dar si explicata prin interventia fortelor supranaturale, care ar acţiona prin fiinte umane, prin animale, obiecte. Această cauzalitate mistică era extinsă şi pe plan obiectiv, deoarece,în asa fel, la producerea rezultatului era implicat si grupul social, din care făcea parte făptuitorul actului socialmente periculos.

În primii ani dupa Iisus Hristos, la unele popoare era concepută posibilitatea răspunderii generaţiilor viitoare. De exemplu, in Cărtile Sfinte se aminteşte despre răspunderea, care ar apăsa asupra urmaşilor până la a 7-a generaţie .

Chiar din timpul antichităţii, filozofii si juriştii s-au străduit să găsească un temei subiectiv al răspunderii penale si să-l fundamenteze ştiinţific . Dintre savanţii vremii, Aristotel este primul care a acordat o atenţtie deosebita aspectului psihologic ca obiect de studiu aparte, prin care încearca să arate corelaţia dintre trup şi suflet.Tot Aristotel mai considera că omul, spre deosebire de celelalte fiinţe vii, are raţiune şi constituie factorul determinant al acţiunilor lui.

Platon este de părere că sufletul fiinţei umane constituie doar o continuare a sufletului omenesc si presupunea urmatoarele trei începuturi: intelectiv (conştient), afectiv (impulsiv) si volitiv ( de vointa). Viata omului apare ca o valoare primara si absoluta. În aceasta privinţă, cu 2.000 de ani in urma, Titus Lucretius spunea ca „vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu” .

Din cele mai vechi timpuri, datorită faptului că viaţa omului a fost cea mai importantă valoare socială, era protejată de lezările care i se puteau aduce, fiind principala preocupare a generaţiilor intregi. Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o necesitate obiectiva încă din timpurile cele mai îndepartate. Cel care lua viaţa unui membru al grupului social era alungat din comunitate , iar atunci cand nu prezenta un pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, in mod practic, condamnat la dispariţie. Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitat la inceput, apoi limitat (legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depaseasca răul pricinuit victimei (de aici expresiile „ochi pentru ochi” si „dinte pentru dinte”.

Monumente istorice legate de vinovaţia penală, dar şi de alte elemente subiective ale infracţiunii, precum ar fi cele legate de scop si motiv, le putem găsi şi în Mesopotamia, în Legile lui Hammurabbi (1792-1749 i.Hr.), unde regele babilonian rămâne singurul şi adevăratul legiuitor. Cea mai veche colecţie de legi, conţine dispoziţii cu caracter destul de evoluat pentru acea perioada istorică, cum ar fi diferenţa dintre omorul intenţionat si omorul din imprudenţă.

În articolele 206 si 207 din Codului lui Hammurabbi se mai facea şi deosebirea dintre intenţie premeditată si intenţie nepremeditată. Astfel, in acelasi context, se menţiona: „Omorul unei persoane, indiferent de faptul dacaă era intenţionat sau nu, atrăgea dupa sine pedeapsa cu moartea pentru făptuitorul vinovat sau a unei rude a acestuia, pe când vătămarea neintenţionată a unei persoane in timpul unei bătăi sau cauzarea vreunei răni în situaţii asemanătoare, deja nu mai implică tragerea la răspundere”.

La popoarele epocii fierului, şi anume la geto-daci, în perioada premergătoare statului, existau doar unele norme de conduită cu caracter de cutumă . O trăsătură caracteristică a dreptului penal cutumiar o constituia pedepsirea faptei, fără a se ţine seama de împrejurările în care a fost săvârşită, iar persoana considerată şi găsită vinovată era pedepsita pentru simplele consecinţe sau daune ale faptei sale .

Dacă vinovata dispărea după comiterea faptei, rudele sau vecinii acesteia răspundeau în locul ei, deoarece, se presupunea că, odată ce infractoarea a convieţuit cu ei, aceştea puteau şi trebuiau să cunoasca intenţiile ei şi, dacă ar fi voit, ar fi putut să o împiedice la comiterea faptei.

În anul 1764, apare lucrarea lui Cesare Becaria, „Despre delicte şi pedepse“, prima lucrare de criminologie autentică, reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a ştiinţei penale. În ea au fost formulate pentru prima oară principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi, se arată în lucrare, este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor morale.

1.2 Dreptul la viaţă a nou- născutului şi a mamei

Toţi oamenii sunt „înzestrati cu raţiune”.Această presupunere este baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Concentrarea pe nevoile de baza – şi deci pe drepturi- ale copiilor nou-nascuţi presupune să avem în vedere una dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice ale celui de-a doua jumatate a secolului XX, care a apărut după adoptarea Declaraţiei Universale.

În anul 1884, în cartea intitulată Labor Among Primitive Peoples scrisă de George Engelman în care a furnizat un vast catalog de 1001 căi de a interveni în primul contact dintre mamă şi copilul nou-născut. A descris credinţa şi ritualurile ce au apărut în sute de grupuri etnice.

A trebuit să aşteptăm până în anii 1960-1970 să învaţam că un nou-născut are nevoie de mama lui.Aceasta este o descoperire ştiinţifică adevarată, în contextul în care de mii de ani, în toate societăţiile, mamele şi nou – născuţii au fost separaţi şi alăptarea nu a fost permisă.Cu alte cuvinte scopul era de a neutraliza instinctul matern protector.

Dreptul la viaţă este un drept suprem al fiinţei umane.

Dupa spusele unor autori, a avea un drept la viaţă înseamnă să ţi se dea acel minimum de care este nevoie ca fiinţa umană-omul- sa-şi continue viaţa.Putem spune că părinţii – mai exact mama, care este şi singurul părinte vizibil cert – în calitate de creator ai copilului devin proprietari ai săi.

Dreptul parental trebuie limitat în timp.Totodata el trebuie limitat şi în natură, deoarece ar fi cu siguranţă grotesc ca un liberal care crede în dreptul de proprietate de sine să susţină dreptul unui părinte de a-şi ucide sau de a-şi tortura propriul copil.

Prin urmare, este de reţinut faptul că, încă de la naştere dreptul părinţilor faţă e copil nu este absolut, ci este de felul dreptului unui curator.Trebuie să fie ilegal şi să se considere o încălcare a drepturilor copilului ca mama să comită agresiuni împotriva persoanei sale prin mutilare, agresiune, tortură sau uciderea lui.

România, în calitate sa de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite a semnat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”şi este parte la cele două pacte adoptate în cadrul ONU: „Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale”. România este din 1994 stat membru la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii europene a Drepturilor Omului de la Strasburg. Totodata , în cadrul Uniunii Europene, România a semnat Tratatul de la Lisabona în decembrie 2007 ce conţine „Cartea Drepturilor Fundamentale”.

Articolul 2 al Convenţiei europene garantează dreptul la viaţă a oricărei persoane şi defineşte circumstanţele în care indivizii statului pot recurge în mod legitim la forţa letală.Acest paragraf se situează printre articolele primordale ale Convenţiei şi care nu admite nici o derogare.Curtea Europeană a Drepturilor omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept exercitarea oricăror alte drepturi sau libertăţi garantate de Convenţia europeană ar fi irealizabil.