Cetățenia Română

INTRODUCERE

În timpurile moderne, odată cu extinderea şi diversificarea relaţiilor sociale pe arii geografice din ce în ce mai largi, populaţia planetei tinde să-şi depăşească tiparele în care a trăit secole şi milenii de-a rândul şi încearcă să-şi adjudece cu mai multă îndrăzneală o nouă dimensiune, respectiv cea internaţională. Dacă până de curând migraţia era exclusiv un act forţat, determinat de condiţiile vitrege ce caracterizau anumite medii sau de pericolele de tot felul ce ameninţau fiinţa umană, astăzi începe să devină pentru omul modern un mod de viaţă. Sigur că factorii tradiţionali ai migraţiei continuă să acţioneze şi în prezent, dar este de subliniat că se impune cu tot mai multă forţă această libertate pe care omul şi-o câştigă în timpurile actuale, respectiv posibilitatea de a-şi realiza aspiraţiile ce ţin de personalitatea sa, oriunde condiţiile i-ar fi favorabile.

De aici decurg o serie de consecinţe, în primul rând, în plan juridic. Omul în starea sa de dependenţă tradiţională de o anumită putere etatică a beneficiat în decursul timpului de un statut juridic care i-a permis să-şi exercite drepturile, bineînţeles în limitele stabilite de această putere, şi, totodată, să beneficieze de o protecţie, mai mult sau mai puţin eficientă, asigurată, de asemenea, de autorităţile statului, în funcţie de criteriile pe care fiecare guvernare le-a considerat drept repere de organizare şi conducere a societăţii.

Condiţia juridică de cetăţean care exprimă tocmai legătura omului cu un anumit stat, condiţie însuşită de marea majoritate a populaţiei, ţine, am putea spune într-o măsură exclusivistă, de sistemul juridic al fiecărui stat. Desigur că, dat fiind extinderea relaţiilor şi interdependenţelor dintre state şi organizaţiile în care acestea se integrează, multe din reglementările interne, inclusiv în ceea ce priveşte statutul juridic al cetăţeanului, tind a se alinia la standardele internaţionale. Cu toate acestea, dreptul exclusiv al statului de a reglementa statutul juridic al propriilor cetăţeni continuă să fie recunoscut în plan internaţional, deşi, în multe privinţe, el se manifestă într-o manieră formală. Inclusiv acest aspect l-am putea considera un argument important pentru susţinerea tezei potrivit căreia condiţia juridică a omului tinde să devină una internaţională.

În lumea contemporană sunt o diversitate de procese aflate în diferite stadii de evoluţie şi desfăşurare. Unul dintre acestea îl constituie integrarea europeană, proces care evoluează pe multiple planuri dintre care cel juridic este fundamental.

Una din cele patru libertăţi consacrate în tratatele comunitare, respectiv libertatea de deplasare a persoanelor, este de natură să amplifice considerabil condiţia juridică internaţională a omului.

Este o realitate incontestabilă astăzi că cetăţenii statelor europene beneficiază de multiple facilităţi pentru a călători şi chiar desfăşura diverse activităţi în spaţiul comunitar european. Toate acestea însă ridică serioase probleme privind posibilitatea exercitării drepturilor în afara spaţiului de suveranitate de care persoanele aparţin, precum şi diverse aspecte ale protecţiei juridice pe care statele ar putea-o garanta străinilor aflaţi pe teritoriul lor. Din aceste considerente regimul juridic al cetăţeniei iese din tiparele clasice şi dobândeşte noi dimensiuni în care elementul extraetatic devine din ce în ce mai activ.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA CETĂŢENIE

1.1.STATUL ŞI POPULAŢIA

Definiţiile date de doctrină statului sunt pe cât de numeroase pe atât de contradictorii. De aceea, autori ca Joseph-Barthélemy şi Paul Duez credem că este preferabil să se descrie statul, în loc să se definească.

Procedând la această descriere a statului, autorii consideră în mod obişnuit că, pentru a vorbi de stat, este necesar să existe: un teritoriu, o populaţie şi o „autoritate publică” sau „putere de stat” .

Diferiţi autori sunt de acord că nu poate exista un stat fără populaţie. Aproape aceeaşi unanimitate există în doctrina juridică atunci când este vorba de un al doilea element al statului: teritoriul.

După cum arăta M. De la Bigne de Villeneuve, „atunci când aceste două elemente se vor găsi reunite, atunci mai ales când o relaţie permanentă se va stabili între o populaţie şi teritoriu, atunci statul va putea să se nască. Fără îndoială, el nu va fi constituit prin acest simplu fapt, formarea lui nu va apare câtuşi de puţin ca o consecinţă obligatorie, fatală, a situaţiei astfel create şi, din acest motiv, noi vedem în populaţie şi spaţiu numai elemente de ordin extrinsec, elemente condiţie, am putea zice, a constituirii statului” .

Pentru ca statul să se formeze, este necesar – în această opinie – să fie dat şi un al treilea element, care nu este o simplă condiţie extrinsecă necesară naşterii statului, ci este elementul care determină însăşi existenţa lui. Acest de-al treilea element este ceea ce unii autori numesc „autoritatea publică” sau „puterea de stat”, iar alţii „suveranitatea”, element care a dat loc în doctrină la controverse deosebit de ample.

Statul este o grupare umană instituţionalizată.

Viaţa socială cunoaşte numeroase şi variate grupări de indivizi. De aceea, întrebarea ce se pune este: care este legătura care uneşte pe indivizii unei colectivităţi atât de strâns încât gruparea lor să dea naştere statului.

Se consideră în general că, în stadiul actual al evoluţiei umanităţii, suportul statului este naţiunea, prin naţiune înţelegându-se un ansamblu de aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de solidaritate cu un caracter particular, pentru definirea căruia două teorii îşi dispută supremaţia.

După o primă părere, ceea ce leagă pe membrii unei naţiuni sunt un număr de factori materiali, cum sunt mai ales comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de obiceiuri, faptul de a locui o unitate geografică mărginită prin graniţe naturale etc.

Fără îndoială, aceste elemente de ordin material creează o puternică solidaritate între indivizi, dar ele nu sunt suficiente nici fiecare în parte, nici toate laolaltă, pentru a da naştere unei naţiuni. „Sunt în Elveţia, - spune profesorul M. Duverger – trei rase, patru limbi, două religii dar o singură naţiune”