Cetățenia Română

ARGUMENT

În timpurile moderne, odată cu extinderea şi diversificarea relaţiilor sociale pe arii geografice din ce în ce mai largi, populaţia planetei tinde să-şi depăşească tiparele în care a trăit secole şi milenii de-a rândul şi încearcă să-şi adjudece cu mai multă îndrăzneală o nouă dimensiune, respectiv cea internaţională. Dacă până de curând migraţia era exclusiv un act forţat, determinat de condiţiile vitrege ce caracterizau anumite medii sau de pericolele de tot felul ce ameninţau fiinţa umană, astăzi începe să devină pentru omul modern un mod de viaţă. Sigur că factorii tradiţionali ai migraţiei continuă să acţioneze şi în prezent, dar este de subliniat că se impune cu tot mai multă forţă această libertate pe care omul şi-o câştigă în timpurile actuale, respectiv posibilitatea de a-şi realiza aspiraţiile ce ţin de personalitatea sa, oriunde condiţiile i-ar fi favorabile.

De aici decurg o serie de consecinţe, în primul rând, în plan juridic. Omul în starea sa de dependenţă tradiţională de o anumită putere etatică a beneficiat în decursul timpului de un statut juridic care i-a permis să-şi exercite drepturile, bineînţeles în limitele stabilite de această putere, şi, totodată, să beneficieze de o protecţie, mai mult sau mai puţin eficientă, asigurată, de asemenea, de autorităţile statului, în funcţie de criteriile pe care fiecare guvernare le-a considerat drept repere de organizare şi conducere a societăţii.

Condiţia juridică de cetăţean care exprimă tocmai legătura omului cu un anumit stat, condiţie însuşită de marea majoritate a populaţiei, ţine, am putea spune într-o măsură exclusivistă, de sistemul juridic al fiecărui stat. Desigur că, dat fiind extinderea relaţiilor şi interdependenţelor dintre state şi organizaţiile în care acestea se integrează, multe din reglementările interne, inclusiv în ceea ce priveşte statutul juridic al cetăţeanului, tind a se alinia la standardele internaţionale. Cu toate acestea, dreptul exclusiv al statului de a reglementa statutul juridic al propriilor cetăţeni continuă să fie recunoscut în plan internaţional, deşi, în multe privinţe, el se manifestă într-o manieră formală. Inclusiv acest aspect l-am putea considera un argument important pentru susţinerea tezei potrivit căreia condiţia juridică a omului tinde să devină una internaţională.

În lumea contemporană sunt o diversitate de procese aflate în diferite stadii de evoluţie şi desfăşurare. Unul dintre acestea îl constituie integrarea europeană, proces care evoluează pe multiple planuri dintre care cel juridic este fundamental.

Una din cele patru libertăţi consacrate în tratatele comunitare, respectiv libertatea de deplasare a persoanelor, este de natură să amplifice considerabil condiţia juridică internaţională a omului.

Este o realitate incontestabilă astăzi că cetăţenii statelor europene beneficiază de multiple facilităţi pentru a călători şi chiar desfăşura diverse activităţi în spaţiul comunitar european. Toate acestea însă ridică serioase probleme privind posibilitatea exercitării drepturilor în afara spaţiului de suveranitate de care persoanele aparţin, precum şi diverse aspecte ale protecţiei juridice pe care statele ar putea-o garanta străinilor aflaţi pe teritoriul lor. Din aceste considerente regimul juridic al cetăţeniei iese din tiparele clasice şi dobândeşte noi dimensiuni în care elementul extraetatic devine din ce în ce mai activ.

INTRODUCERE

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată analiză raporturilor existenţe între această şi stat, mai precis între fiecare individ, că membru component al populaţiei şi statul respectiv.

Se precizează, deja în prima parte a lucrarii, că populaţia unui stat se prezintă că o entitate eteroclita sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respective Din acest punct de vedere, populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi după caz, apatrizi.

Este un adevăr evident prin simplitatea sa, că între stat şi populaţie se încheagă o multitudine de raporturi de natură diversă. Dintre acestea, ne interesează în special acele raporturi care definesc legătură intimă, obiectiv necesară între stat şi populaţia acestuia.

O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format de la şine, printr-un proces îndelungat în care atât populaţia cât şi forţa publică au conştientizat legăturile lor reciproce, de intercondiţionare. Locuind pe un anumit teritoriu şi, mai târziu, organizându-se politic pe acesta, populaţia se identifică atât cu teritoriul respectiv, cât şi cu formă de organizare politică, adică cu statul. în cadrul acestui proces de conexiuni reciproce, populaţia capătă cu timpul conştiinţă de sine (conştiinţă naţională), care include conştiinţă apartenenţei la un teritoriu determinat, solidaritatea cu o anumită forţă publică, căreia îi conferă prin vot legitimitate. Elementele organice ale naţiunii reflectate în conştiinţă naţională cum sunt limbă comună, tradiţiile, cultură comună, religia, specificul organizării vieţii social-economice şi politice, formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale. Pe o asemenea bază, promovarea unei ideologii naţionale bazată pe sistemul axiologic al naţiunii, reprezintă un factor de transmitere din generaţie în generaţie a trăsăturilor specifice statului cum ar fi de pildă, în cazul statului român, caracterul sau naţional, dar şi de propagare şi întărire a raporturilor de apartenenţă a unei persoane fizice la stat, de cultivare a sentimentelor sale naţionale, a ataşamentului individual faţă de valorile sociale, juridice, politice ş.a. ale poporului şi implicit ale statului.

Pe lângă formarea ideologiei naţionale se formează, tot de la sine, în mod firesc şi indiferent de raporturile între naţiune şi minorităţile naţionale o ideologic a acestora, care va încorpora şi valorifică sistemul lor axiologic (limbă maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură, religia). În spiritul autenticei democrat se impune că statele să respecte şi să garanteze constituţional aceste valon, în aceleaşi condiţii în care sunt respectate şi garantate valorile similare că tip ale populaţiei omogene şi majoritare din punct de vedere naţional. Cu alte cuvinte, este o cerinţa fundamental a democraţiei constituţional, a statului de drept, că statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o discriminare, fără a acordă unora privilegii în dezavantajul altora.