Comunicarea Interpersonală

Capitolul 1 :

Conceptul de „comunicare’’

Secţiunea 1:

Definirea noţiunii de comunicare:

Complexitatea procesului de comunicare rezultă din realitatea faptului că gândurile, ideile, emoţiile, părerile noastre nu pot fi transmise către destinatari precişi decât transpuse în simboluri verbale şi neverbale, ceea ce îi redă acestui fenomen valenţe de artă şi ştiinţă.

Comunicarea interpersonală reprezintă, ca formă de interacţiune umană, întâiul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

În cadrul ştiinţei manageriale, comunicarea este considerată în unanimitate „componenta de bază a funcţiei de coordonare” (T.Zorlentan). După alţi autori (Ion Petrescu) a conduce înseamnă a comunica.

O definiţie pretenţioasă a comunicării ar fi, după Enriquez, „un proces prin care o sursă de informaţii A influenţează asupra receptorului de informaţii B într-o manieră capabilă să provoace la acesta apariţia unor acte sau sentimente ce permit o regularizare a activităţilor lui B sau a grupului de care aparţin A şi B”.

În mod simplist putem cataloga comunicarea drept un schimb de mesaje între un emitent şi un receptor. Sau, în sens mai larg, « schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane din cadrul unei organizaţii, în vederea realizării obiectivelor ».

Şi este atât de importantă comunicarea într-o organizaţie datorită faptului că :

- realizarea concordanţei cu structura organizatorică, armonizarea acţiunilor cu obiectivele iniţiale şi eliminarea defecţiunilor, procesul de antrenare a personalului presupun primirea şi transmiterea de mesaje, astfel încât funcţiile managementului nu pot fi operaţionalizate în afara comunicării ;

- comunicarea stabileşte şi menţine relaţiile dintre angajaţi ;

- relevă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor individuale şi generale ale organizaţiei ;

- stând la baza efectului motivaţional, comunicarea face posibilă identificarea, cunoaşterea şi folosirea corectă a diferitelor necesităţi şi stimulente în sensul orientării comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii ;

- contribuie la instaurarea unor relaţii adecvate şi eficiente, de înţelegere şi toleranţă reciprocă între şefi şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.

Nu există un aspect al muncii managerului care să excludă comunicarea, astfel adevărata problemă a comunicării organizaţionale nu este reprezentată de măsura în care managerii se angajează în acest proces, ci dacă aceştia comunică sau nu bine sau satisfăcător.

Secţiunea 2 :

Structura procesului de comunicare

A. Componentele procesului de comunicare

Analizând cu atenţie desfăşurarea unui proces de comunicare în care suntem direct implicaţi se pot evidenţia următoarele elemente structurale :

-emitentul, aflat în ipostaza de manager sau executant, este persoana care iniţiază comunicaţia. El stabileşte şi formulează mesajul, alege limbajul, receptorul şi mijlocul de comunicare. Deşi rolul acestuia este esenţial în iniţierea comunicării, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului.

-receptorul, în calitate de primitor sau destinatar al mesajului. Acesta poate recepta mesajul, deci este primitor, sau nu, caz în care îl numim destinatar. Rolul receptorului nu este cu nimic mai mic decât cel al emitentului. Mulţi manageri, neînţelegând pe deplin acest rol consideră că sarcina lor se rezumă la a transmite şi nu a primi. În realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, aşa cum a citi nu este cu nimic mai prejos decât a scrie.

Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie şi întelegere a receptorului, cu starea sa sufletească. Mesajele trebuie prezentate diferit faţă de receptori lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de spirit echilibrată.

Comunicarea implică existenţa concomitentă a trei componente ale acesteia : comunicarea exteriorizată, care cuprinde acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori, metacomunicarea şi intracomunicarea, care sunt elemente inobservabile ale comunicării .

Componenta observabilă a procesului de comunicare se poate manifesta în mediul de comunicare oral prin vorbire şi ascultare, iar în cel scris prin scriere şi citire.

Metacomunicarea se referă la sensul perceput al mesajului, la „mesajul despre mesaj”, este ceea ce înţelegem noi dincolo de cuvinte.

Intracomunicarea exprimă latura comunicării de la nivelul sinelui prin care „comentăm” un mesaj primit, ne argumentăm nouă înşine, ne răspundem la întrebări, „vorbim” cu noi înşine.

-mesajul este reprezentat de simbolul sau ansamblul de simboluri transmise de către emiţător receptorului. Cu mult mai complex decât ar părea, specialiştii vorbesc despre textul mesajului şi despre muzica acestuia, adică despre părţile deschisă, respectiv invizibilă a mesajului.

Pe de altă parte, vorbim despre prezenţa etapelor de codificare şi decodificare parcurse la nivelul emiţătorului, şi respectiv receptorului, de la gânduri, sentimente, emoţii, la « ceva » construit în forma transmisibilă, despre contextul fizic şi psiho-social în care are loc comunicarea, despre dependenţa modului de recepţionare a mesajelor de deprinderile de comunicare şi de abilităţile mentale ale comunicatorilor, despre faptul că mesajul are cel puţin două dimensiuni, conţinutul, care se referă la informaţii despre « lumea » emiţătorului şi a receptorului, şi relaţia, care se referă la informaţii despre corelarea dintre aceştia.

Astfel, datorită ataşării de sensuri şi simboluri stimulilor recepţionaţi prin intermediul organelor de simţ (imagini, sunete, senzaţii), pot apărea diferenţe vizibile între mesajul trimis şi mesajul primit.