Concedierea

Introducere

Încetarea contractului individual de muncă este o instituţie juridică care a cunoscut o evoluţie legislativă continuă, în funcţie de concepţia legiuitorului faţă de natura juridică a acestui tip de contract.

Încetarea contractului individual de muncă reprezintă desfiinţarea, pentru viitor, a raporturilor juridice de muncă stabilite între angajator şi salariat, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Instituţia juridică relativă la încetarea contractului individual de muncă este reglementata în conexiune cu principiul fundamental privind libertatea muncii. În Codul muncii sunt prevăzute expres şi limitativ situaţiile în care angajatorul poate proceda la concedierea salariaţilor şi a instituit proceduri stricte în acest scop, pentru evitarea unor potenţiale abuzuri împotriva salariaţilor şi în scopul asigurării stabilităţii acestora în muncă.

Există o deosebire majoră între contractul individual de muncă şi alte tipuri de contracte în ceea ce priveşte modalităţile de încetare care, în privinţa contractului din dreptul muncii, sunt expres reglementate prin lege. Afirm acest lucru deoarece, în situaţia contractului individual de muncă, cazurile de încetare sunt strict determinate de lege, ele putând interveni cu respectarea unei proceduri riguroase, supuse controlului judecătoresc.

Codul Muncii prevede noţiunea de “concediere” ca modalitate de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.

Concedierea poate fi dispusă pentru motive ce ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana lui (art. 58 alin. 2).

Lucrarea de fata studiaza aceasta ultima situatie respectiv Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului si in special concedierea pentru necorespunderea profesionala.

Necorespunderea profesionala reprezintă o împrejurare de natura obiectiva sau subiectiva care conduce ori este apta sa conducă la obţinerea unor performante profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la salariat si presupune necunoaşterea regulilor specifice unei funcţii, meserii sau profesii.

De aceea angajatorul trebuia să probeze fapte obiective sau repetate de natură să evidenţieze astfel de carenţe profesionale, delimitându-se în acest mod, de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă a obligaţiilor de serviciu, situaţie în care poate interveni concedierea disciplinară.

Lucrarea este structurata in patru capitole, astfel:

- Capitolul I. intitulat “Consideraţii generale privind incetarea сοntrɑсtului individuɑl dе munсă” prezinta evolutia istorică a reglementării privind încetarea contractului individual de muncă, încetarea contractului individual de muncă ca instituţie fundamentală a dreptului muncii si cazurile de încetare a contractului individual de muncă

- Capitolul II. denumit “Concedierea”, defineste conceptul de concediere si analizeaza concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului si concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului.

- Capitolul III intitulat “ Procedura concedierii pentru necorespundere profesională” studiaza modul de evaluare profesională prealabilă a salariatului, obligația oferirii unui loc de muncă vacant, în cazul concedierii pentru necorespundere profesională, dreptul la preaviz, emiterea deciziei de concediere si efectele concedierii pentru necorespundere profesională.

- Capitolul IV intitulat “ Ѕtudіu dе сɑz - Încetarea contractului individual de munca în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat”, reprezinta partea practica a lucrariisi analizeaza o speta referitoare la încetarea contractului individual de munca în cazul de necorespundere profesionala.

Lucrarea se incheie cu prezentarea concluziilor.

Capitolul I. Consideraţii generale privind încetarea contractului individual de muncă

1.1. Privire istorică asupra reglementării privind încetarea contractului individual de muncă

Codul muncii actual, la art. 10 , defineşte „Contractul individual de muncă este contractul în termenul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.

Conceptul de muncă a suferit, de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire, numeroase transformări în raport cu condițiile de viață, cu normele moral-religioase dominante, de educația însușită, de tradițiile a căror origini se pierd în negura vremurilor.

În mentalitatea anticilor străvechi munca era considerată rușinoasă, mai ales cea fizică, ea fiind destinată celor de la periferia societății. Din momentul în care oamenii și-au schimbat mentalitatea, iar societatea a privit munca ca o necesitate, s-au pus bazele actualei civilizații umane, ajungându-se la ideea că activitatea lucrativă, manuală sau intelectuală nu face decât să îl înnobileze pe individ .

Până la adoptarea Legii asupra contractelor de muncă din 1929 şi a Regulamentului pentru aplicarea ei, contractul individual de muncă a fost a fost reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Codul civil (1864), articolul 1470-1472. Potrivit articolului 1470 din Codul civil, contractul de muncă era considerat o locaţiune a lucrărilor întrucât persoanele se obligau a pune lucrările lor în serviciul altora, iar articolul 1471 din Codul civil stabilea că această locaţiune se realizează fie pentru o întreprindere determinată fie pe un timp mărginit .