Condițiile de fond și de formă ale contractului de vânzare

INTRODUCERE

Vânzarea, ca și contract civil, a apărut relativ târziu in evoluția omenirii. Înaintea sa a fost schimbul, trocul, care era practicat la scară largă, deși nu corespundea în integralitate cerințelor economice și sociale, valoarea bunurilor fiind de cele mai multe ori inegală, de natură a crea inechități în circuitul civil.

Contractele au apărut ca necesitate într-un anumit stadiu de dezvoltare a societății spre a înlocui formele arhaice și greoaie de schimb. Nevoia de a asigura posibilitatea transferului unui bun primind în schimb valoarea reală a acestuia a determinat apariția monedei, a banului, care a devenit rapid cea mai utilă și folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor aflate în circuitul economic și social. Formele de schimb care au precedat contractele, ce se efectuau cu ritual si publicitate între clanuri și triburi, au fost îndeosebi: darurile reciproce, donațiile și contradonațiile însoțite de servicii reciproce, iar mai târziu a apărut trocul. Pe cale de consecință, trocul a fost înlocuit rapid cu vânzarea prin care transferul proprietății unui bun se făcea în schimbul primirii unui preț stabilit de părți, prin acordul de comun acord.

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ceea ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare de activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor, schimburile de bunuri și de servicii și în general operațiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adaptarea contractelor. În acest sens, odată cu diversificarea și dezvoltarea producției, și pe cale de consecință a creșterii volumului schimburilor și a varietății lui, s-a impus necesitatea unui obiect unic ca măsură a valorii și obiectului de schimb.

Odată cu apariția banului a apărut și vânzarea, care constă în schimbul unui obiect contra unui preț stabilit în bani.

La romani, vânzarea nu avea drept scop să transfere proprietatea, ca în prezent, ci era un contract creator de obligații. Pentru a se transmite proprietatea, pe lângă consimțământul părților era necesară îndeplinirea unor forme solemne precum tradițiunea sau mancipațiunea.

CAPITOLUL I. CONTRACTUL DE VÂNZARE. NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE

1.1 Noțiune

Potrivit art. 1650 CC: „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun, în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi deasemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept ”

Contractul de vânzare este un contract definit de lege și reprezintă un acord între vânzător și cumpărător prin care se transmite, de principiu, dreptul de proprietate asupra unui bun în schimbul unui preț în bani.

Din textul de mai sus rezultă două trăsături cumulative care sunt definitorii pentru contractul de vânzare. Întâi, contractul trebuie să aibă ca efect transferul unui drept din patrimoniul unei părți în patrimoniul celeilalte părți, fie că acest transfer se produce chiar prin încheierea contractului, fie că acest transfer face obiectul unei obligații. Apoi, dobânditorul dreptului trebuie să se oblige în schimb la plata unui preț.

În principiu, dreptul subiectiv este disponibil, ceea ce presupune, de regulă, între altele, că titularul său îl poate înstrăina către o altă persoană, adică dreptul este alienabil.

În consecință, pot face obiectul unei vânzări drepturi reale, cum ar fi dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de ipotecă, drepturile de creanță (în condițiile art. 2427 CC), drepturile de proprietate intelectuală, cotele+părți din diverse drepturi patrimoniale precum și universalități de fapt.

În cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, reprezintă o vânzare nu numai transferul acestor drepturi, ci și constituirea lor în schimbul unei sume de bani. Această constituire se încadrează în sfera efectului translativ presupus de orice vânzare întrucât se realizează tot printr-un transfer, și anume transferul unor prerogative ale proprietarului din patrimoniul acestuia în patrimoniul celui ce va deveni titularul dezmembramântului. În ceea ce privește dreptul de servitut, dat fiind caracterul său esențialmente accesoriu, el nu poate face obiectul unei vânzări decât împreună cu fondul dominant.

De la regula alienabilității drepturilor subiective fac excepție drepturile strâns legate de persoana titularului cum sunt drepturile nepatrimoniale (spre exemplu drepturile morale de autor, dreptul la nume, drepturile corelative îndatoririlor de familie) și prin excepție unele drepturi patrimoniale (spre exemplu dreptul la pensie, dreptul legal sau contractual de întreținere, dreptul de uz și dreptul de abitație). Din acest motiv un contract de vânzare nu poate avea ca obiect transferul unor asemenea drepturi.