Conduita Funcționarului

I. ELEMENTE INTRODUCTIVE

Relaţia interes individual – interes general şi slujirea binelui „cetăţii” pentru a căpăta consistenţă, într-un moment secund, drepturile şi libertatea individuală (=resemnificarea sintagmei „interes personal”), constituie obiectul principal de studiu al deontologiei funcţiei publice şi „infrastructura” principalelor legi ce fac obiectul acestei discipline.

Vis-à-vis de importanţa existenţei şi respectării statului de drept, a legii – leitmotivul cursului de faţă – este importantă disputa, dilema dacă omul trebuie privit ca fiind la origini o fiinţă individuală sau una socială. Aici ne lovim de problema dacă omul ca fiinţă individuală a fost la început bun sau rău, dacă se poate privi pe sine ca om şi se poate evalua drept „bun” sau „rău”, sau dacă aceste diferenţieri etice nu apar decât abia în context social.

În funcţie de felul în care respectivii teoreticieni evaluează omul – pesimist, ca o fiinţă agresivă, sau optimist, ca o fiinţă mai degrabă socială –, rezultă că premiza fundamentală pesimistă tinde spre un stat dotat cu puteri absolute (de pildă, statul totalitar preconizat de Thomas Hobbes, unde monopolul forţei aparţine suveranului, unde dreptul se confundă cu forţa), cea optimistă în schimb este tentată să se bazeze pe o autoreglare umană, în mare parte raţională, astfel încât consideră necesar doar un minim în materie de stat. Extremele sunt marcate de poziţii totalitare, respectiv anarhiste. Între ele se află concepţii diferite ale tradiţiei filosofice, la care prezentul s-a întors mereu în decursul timpului pentru a învăţa.

De exemplu, Aristotel (384–324 a. Chr.) îl concepe pe om, în lucrarea sa Politica, ca pe o fiinţă care, prin natura sa, trăieşte într-o comunitate politică. Îl denumeşte animal social (zoon politikon= fiinţă sociabilă). Pentru el este clar că:

„statul este o instituţie naturală şi că omul este de la natură o fiinţă socială. (...) Totodată este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietăţile. Vocea nearticulată este doar semnul plăcerii şi al durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unei fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul.” .

Prin urmare, Aristotel justifică sociabilitatea (=simţirea binelui şi a răului, premiza fundamentală ce guvernează relaţia dintre interesul personal şi cel colectiv) prin capacitatea vorbirii. Nu doar faptul că prin voce putem exprima aprobarea sau negarea – ceea ce sunt în stare şi animalele – sau că putem schimba între noi semne, ci şi că dispunem de concepte care ne permit să discutăm despre ele, să polemizăm şi să ajungem la un acord, este premisa din care evoluează instituţiile sociale, de la familie până la stat. Aristotel consideră sociabilitatea şi tendinţa cuprinsă în ea spre un stat unitar drept premise:

„Căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe; şi suprimându-se corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână o mână de piatră (...). Aşadar este clar că statul este din natură anterior individului.” Socialul este pentru Aristotel atât de propriu omului încât fără el nu ar mai fi om:

„(...) iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară ori zeu”.

Dacă omul se smulge singur din această poziţie, indicată lui de ordinea naturală şi divină, între animal şi Dumnezeu, se transformă într-o fiinţă cumplită:

„Căci, după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea dintre toate” .