Confiscarea Specială

INTRODUCERE

Măsurile de siguranţă ca sancţiuni de drept penal au apărut mai târziu în istoria dreptului penal, fiind incluse în legislaţiile penale abia în secolul XX. Elaborarea lor ca măsuri de apărare socială specifice a fost consecinţa progreselor realizate în domeniul criminologiei, ca ştiinţă pluridisciplinară şi al penologiei, care au evidenţiat existenţa unor stări umane şi sociale periculoase faţă de care pedepsele se dovedesc ineficace şi deci inutile.

Au apărut astfel, alături de pedepse, măsurile de siguranţă. Au existat însă şi înainte de acestea unele pedepse care îndeplineau în realitate funcţia de măsuri de siguranţă, deşi nu erau denumite ca atare (de exmplu: deportarea sau relegarea în colonii existente în unele legislaţii). Treptat însă măsurile de siguranţă s-au impus în sistemul măsurilor de apărare socială.

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală.

Este evident că măsurile de siguranţă ocupă un loc important în sistemul mijloacelor legale de luptă împotriva infracţiunilor, mijloace reprezentate în principal sub forma sancţiunilor penale.

Apariţia lor că măsuri de apărare socială, specifice, este consecinţa unor progrese înregistrate în sfera căutărilor, a demersurilor întreprinse în planul identificării unor căi şi mijloace noi pe care să le urmeze, respectiv să le folosească societatea în contextul reacţiei necesare pentru stăvilirea fenomenului infracţional, căutări şi demersuri desfăşurate pe terenul unor cercetări criminologice.

Confiscarea specială ca măsură de siguranță se deosebește de măsura administrativă a confiscării anumitor lucruri ce se poate lua în cazul săvârșirii anumitor contravenții prin aceea că măsura confiscării speciale (ca măsură de siguranță) nu se poate lua decât ca urmare a săvârșirii de către făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală și numai de către instanța de judecată prin însăși hotărârea pronunțată în instanță.

Confiscarea administrativă se ia numai pentru săvârșirea anumitor contravenții ca sancțiune cu caracter administrativ, chiar dacă este confirmată de organele judiciare în anumite situații.

Confiscarea specială este o sancțiune de drept penal, întrucât, pe de o parte, în pofida finalității sale pur preventive, implică totuși o anumită constrângere, iar pe de altă parte este statornicită și disciplinată de normele dreptului penal.

Confiscarea specială se deosebește de toate celelalte măsuri de siguranță prin specificul incidenței sale materiale. Dacă toate măsurile de siguranță prevăzute de Codul Penal sunt destinate „persoanelor” pentru că existența stării de pericol este legată de o anumită condiție a persoanei (periculozitatea subiectivă), confiscarea specială privește deopotrivă „lucruri” așa încât luarea ei este condiționată de starea de pericol pe care o pot prezenta anumite lucruri (periculozitate obiectivă).

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

1.1.Referinţe istorice, noţiunea şi necesitatea măsurilor de siguranţă

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în urma apariţiei unor lucrări semnate de reprezentanţi ai şcolii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult teza că lupta împotriva criminalităţii, duse în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit de multe ori ineficientă.

S-a constatat astfel prezenţa unor categorii de delicvenţi, situaţi în afara limitelor represiunii penale, între care toxicomani, iresponsabili, delicvenţi de obicei, persoane care s-au dovedit periculoase în exercitarea profesiei lor.

Faţă de aceşti delicvenţi, represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă, în sensul că odată exercitată, riscul săvârşirii unei noi fapte penale este la fel de ridicat.

S-a impus astfel necesitatea introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul cărora lupta contra criminalităţii să fie continuată şi după executarea pedepsei sau chiar în absenţa unei pedepse.

Aceste măsuri au fost denumite, în doctrină şi în proiectele legislative de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, măsuri de siguranţă.

Originea denumirii este atribuită de unii autori elveţianului Carl Stoos, care a folosit-o în lucrarea „Der Geist der modernen Strafgesetzgbnung – Spiritul Legislaţiilor Penale Moderne – Viena 1906”.

Răspândirea acestei noţiuni se datorează în principal Uniunii Internaţionale de Drept Penal.