Conflictul de interese și incompatibilitățile funcțiilor publice

INTRODUCERE

Am ales ca tema pentru lucrarea de licență “Conflictul de interese și incompatibilitățile funcțiilor publice”, fiind o temă structurata în trei capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu tema aleasă.

Astfel, primul capitol denumit “Consideratii generale privind functia publica” face referire la un scurt istoric al funcției publice, noțiunea funcției publice, funcția publică administrativă precum și clasificarea functiei după nivelul atribuțiilor și după cerințele privind nivelul studiilor ,condiții generale ale investirii în funcție și formarea, natura juridica, modificarea, suspendarea, întreruperea si încetarea raportului de serviciu.

Al doilea capitol poartă numele de “Conflictul de interese”. În cadrul acestui capitol se tratează noțiunea și regimul juridic al conflictului de interese,tipurile de conflicte de interese, aspecte privind declarațiile de avere și interese și spețe privind conflictul de interese

Ultimul capitol denumit “Incompatibilitățile funcțiilor publice”, tratează noțiunea de incompatibilități ale funcțiilor publice, deosebirile dintre acestea și conflictul de interese, precum și incompatibilitățile pe categorii de functionari publici.

Întreaga lucrare de licență prezintă aspecte importante cu tema aleasă si are la bază surse bibliografice ale cunoscuților autori din domeniu și după legislația actualizată la zi.

Dacă statul este - așa cum afirma Mircea Djuvara - „realitatea [...] cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat”, încercând a parafraza alăturarea sa dreptului face posibilă nașterea unui concept care avea să provoace o temă de reflecție dintre cele mai frecvente, cu o notorietate deja dobândită și de o actualitate permanentă. Rațiunea este lesne de înțeles, dat fiind că „mersul lucrurilor” a făcut posibilă prezența ei în dezbaterile câtorva secole, fără să dea semne că s-ar epuiza. Și nu pentru că, din punct de vedere științific, nu s-ar fi înregistrat progrese pe această linie, ci pentru că, deși simplă în rostire, sintagma „stat de drept” s-a dovedit a exprima adesea mai degrabă un deziderat decât o realitate, iar căutările în a găsi împlinirea s-au dovedit a fi un imperativ mereu prezent. Fenomenul este cu atât mai acut astăzi, când necesitatea de a orienta evoluția fostelor state socialiste spre valorile sociale autentice din statele democratice dezvoltate a determinat în mod implicit și o reactualizare a ceea ce înseamnă statul de drept, provocând o abordare nouă, nuanțată. Trebuie spus mai întâi că preocuparea de a defini, a explica și, apoi, a înțelege sintagma „stat de drept” nu este născută de curând. Ea s-a ivit odată cu cristalizarea acestui nou tip de stat, a persistat și a evoluat, potrivit cu mutațiile sale istorice.

Existența statului, înțeles sintetic ca putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieții economice, sociale și politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerințelor venite în număr tot mai mare din partea societății s-au concretizat în creșterea volumului și a complexității funcțiilor sale, în multiplicarea atribuțiilor autorităților și organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“ .

Potrivit teoriei separației puterilor în stat , funcțiile pe care statul le dobândește în asigurarea suveranității sale, funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare. Pentru realizarea acestor funcții ale statului se înființează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcții publice - atribuții, competențe și răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societății .

La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcției publice, fără a se confunda tradițiile privitoare la funcția publică cu apariția unui statut general. Funcția publică exista cu siguranță cu mult înainte de a fi adoptat. Prima reglemetare din legisția modernă cu privire la funcționarii administrativi se află în Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificată în lumina prevederilor Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris. Constituția lui Alexandru Ioan Cuza stabilește principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfășura activitate în numele șefului statului unele dispoziții cu privire la funcțiile publice sunt cuprinse în Legea electoral din 1864, care face corp comun cu Constituția lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabilește că “mandatul de deputat este necompatibil cu funcțiile de miniștri, membri ai Curții de Casație, de procuror pe lângă curți și Tribunale, de directori și șefi de secțiune la diferite ministere precum și de militari în serviciul activ” .

Stadiul actual al evoluției legislației românești nu oferă o unitate de concepție asupra problematicii funcției publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor diferitelor categorii de acte normative și pentru așezarea acestora la temelia unor raporturi juridice viabile. Ne exprimăm speranța că evoluția procesului integrării europene, pus uneori sub semnul incertitudinii, va însemna și o reașezare a realităților juridice, a reconsiderării funcției publice.