Contractul în dreptul mediului

În perioada actuală, a regândirii unor factori care influenţează funcţionarea economiei de piaţă, studierea aprofundată a tuturor particularităţilor contractului , reprezintă o necesitate de prim rang.

Necesitatea cunoaşterii mecanismelor juridice cu relevanţă atât de semnificativă face ca lucrarea de licenţă să reprezinte un studiu al contractului de vânzare-cumpărare începând cu caracterele sale juridice, continuând cu aspectele juridice legate de formarea consimţământului, de capacitatea juridică de a încheia astfel de contracte sau de obiectul contractului, cu efectele specifice ale acestui tip de contract de vânzare-cumpărare, cu varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare, şi sfârşind cu jurisprudenţa în domeniu.

Contractul reprezintă a fi unul din cele mai vechi acte juridice cunoscute civilizaţiei umane.

Iniţial, o dată cu apariţia proprietăţii private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta. Contractul, și-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariţia monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesităţile societăţii romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relaţiile de schimb

Cunoscând o evoluţie multiseculară, contractul reprezintă şi astăzi una din instituţiile tradiţionale principale ale dreptului civil.

În prezent contractul este cel mai răspândit act juridic ce asigură atât circuitul civil, cât şi cel comercial. Existenţa şi utilitatea acestuia este determinată de acţiunea legilor economice ale societăţii ce se reduc la circulaţia bunurilor de la producător/proprietar la consumator.

CAPITOLUL I

CONTRACTUL

IZVOR DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII

1.1.Noţiunea

Contractul reprezintă un instrument juridic care îndeplineţte o serie de funcţii esenţiale în societate, iar, prin intermediul său, se face posibilă satisfacerea necesităţilor persoanei.

El este principalul izvor de raporturi juridice obligaţionale şi este definit ca un acord de voinţe încheiat între două sau mai multe persoane cu intenţia de a produce efecte juridice şi cu respectarea dispoziţiilor legale. Rezultă aşadar că un contract este un act juridic de formaţie bilaterală sau multilaterală.

Preeminenţa contractului în societate impune necesitatea descoperirii fundamentelor sale, pentru o înţelegere mai corectă a acestuia, precum şi pentru a decela eventuale direcţii de evoluţie şi principii care îi stau la bază.

Primele teoretizări ale contractului s-au format în jurul conceptului autonomiei de voinţă, întemeiat pe teoriile filosofice ale lui Immanuel Kant) şi care presupune pe scurt următoarele: forţa obligatorie a contractului se explică datorită voinţei părţilor, iar statul garantează doar executarea actului juridic; orice contract este just şi legitim fiindcă se bazează pe această voinţă; există deplina libertate contractuală (a se vedea art. 1169 NCC); există deplină obligativitate a contractului exprimată prin adagiul pacta sunt servanda.

Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi cu modificarea relaţiilor sociale care au condus la accentuarea inegalităţilor dintre participanţii la circuitul civil, caracteristicile autonomiei de voinţă nu au rămas în măsură să explice aceste noi realităţi. în mod necesar, pentru înlocuirea rolului avut de autonomia de voinţă au apărut mai multe teorii, majoritatea construite pe doctrina pozitivismului juridic care oferă dreptului obiectiv (normele juridice în vigoare) poziţia principală în fundamentarea contractului.

Totuşi, indiferent dacă se vorbeşte despre utilitarism, solidarism contractual, analiza economică a contractului sau teoria acestuia ca situaţie juridică obiectivă, aceasta nu conduce la un declin al ideii de contract sau la o diminuare a rolului şi importanţei sale în viaţa socială. într-adevăr, aşa cum s-a spus, circuitul civil cunoaşte o dezvoltare deosebită care necesită mecanisme de cuantificare juridică a raporturilor informaţionale şi economice, iar contractul îşi păstrează rolul esenţial în fundamentarea acestor raporturi.

De asemenea, trebuie reţinut că, aşa cum indică art. 1166 NCC, voinţa părţilor contractante nu lipseşte şi nu poate lipsi pentru încheierea unui contract şi, prin urmare, ea păstrează un rol important în cadrul fundamentelor acestuia, putându-se vorbi doar despre dispariţia caracterului său suveran, erodat pe parcusul timpului de necesitatea respectării normelor imperative, precum şi de intervenţia directă a legiuitorului şi cea tot mai frecventă a judecătorului asupra conţinutului contractelor, în numele ordinii publice.

1.2.Reguli aplicabile contractelor

Dispoziţiile legale conţinute de art. 1166-1323 NCC reprezintă norme de aplicaţie generală în materia contractelor, care configurează situaţia de drept comun, şi se indică în

alin. (2) că reguli particulare privind anumite contracte sunt r revăzute distinct în cadrul noului Cod civil sau în legi special.

Dispoziţiile particulare vor avea caracter de norme speciale şi, în baza regulii cunoscute pot deroga de la cele statuate în cuprinsul Capitolului I al Cărţii a V-a, Titlul II din NCC.

Reprezentând excepţii de la norma de aplicaţie generală, regulile particulare vor fi de strictă interpretare şi aplicare, iar în măsura în care soluţiile oferite de acestea nu sunt suficiente se impune revenirea la dreptul comun: regulile din Capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din noul Cod civil.

1.3.Reguli aplicabile contractelor nenumite

. în funcţie de reglementarea lor, contractele se clasifică l in contracte numite - cele care sunt reglementate expres de lege şi au o denumire stabilită pe cale normativă - respectiv