Contractul - Izvor Principal de Obligații

INTRODUCERE

Prin izvor de obligaţie înţelegem orice fapt juridic – împrejurare – care dă naştere unui raport juridic obligaţional, generând pentru părţi, drepturi şi obligaţii corelative. Obligaţiile sunt enumerate cuprinzător în art.1165 Cod civil care prevede: ,,Obligaţiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.

Contractul, reprezintă o instituţie juridică fundamentală a dreptului care a fost şi continuă să fie principalul izvor al dreptului, principalul izvor de obligaţii, prin intremediul căruia se realizează circulaţia bunurilor (lucrurilor), prestărilor de servicii şi, în general, satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor; contractul, reprezentând principalul izvor de obligaţii civile şi comerciale; convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, adică reprezintă legea părţilor; conform art.1270 din Codul civil ,,(1)contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.(2)contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.

Contractul, este un ,,act juridic”, adică o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, a crea, a modifica, a transmite ori a stinge drepturi şi obligaţii, cu precizarea că manifestarea de voinţă trebuie să fie a cel puţin două persoane, dat fiind că există şi manifestări unilaterale de voinţă, (testament, oferta de contract), care deşi produc efecte juridice, nu sunt contracte, sunt simple acte juridice unilaterale. În doctrină, chiar şi în ultima reglementare (actualul Cod civil), regăsim şi utilizarea termenului de ,,convenţie”, lexical, termenul provine din expresia latină ,,cum venire” (întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe); din punct de vedere juridic, se consideră că termenii ,,convenţie” şi ,,contract” trebuie difrenţiaţi, astfel termenul ,,convenţie” reprezintă ,,genul”, iar cel de ,,contract” este ,,specia” . Prin urmare se disting, ,,acord de voinţe” - element esenţial al contractului (întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe) şi ,,principiul libertăţii contractuale şi limitele sale”, conform art.1169 din Codul civil ,,părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ,,ordinea publică” şi de ,,bunele moravuri”.

Acordul de voinţe – element esenţial al contractului. Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale. Aşa cum se poate observa, elementul specific al contractului este acordul de voinţe al părţilor. Prin acord de voinţe, se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. În acest mod, contractul se deosebeşte de actul juridic unilateral care constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane cu intenţia de a produce efecte juridice. Potrivit art.1169 din Codul civil, după modelul urmat cu regularitate de propunerile moderne de codificare a regulilor în materie de contracte ,,părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Se consacră astfel, principiul libertăţii contractuale cu pivire la încheierea şi conţinutul contractului. Consecinţa imediată a acestui principiu este forţa obligatorie a contractului (principiul pacta sunt servanda). Acordul de voinţe, pentru a fi definit ca şi contract, este necesar să tindă la aplicarea acestui principiu între părţile sale. Dacă acest principiu nu există, nu putem vorbi de un contract ci de manifestări de voinţă non-juridice care se bazează pe un acord.

Limitele libertăţii contractuale. Din interpretarea textelor legale rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea următoarelor limite generale: ordinea publică şi bunele moravuri. Art.1169 din Codul civil include între limitele libertăţii contractuale şi legea, ceea ce nu era neapărat necesar în condiţiile în care legea este inclusă în domeniul ordinii publice pozitive. Pe de altă parte, principiul forţei obligatorii a contractului, principiu fundamental în dreptul privat continental, urmare a principiului libertăţii de a contracta este operaţional numai respectând condiţia ca libertatea să fie exercitată în limitele legii - cu alte cuvinte contractul să fie ,,valabil încheiat”, conform art. 1270 alin.(1) din Codul civil : ,,Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Valabilitatea contractului este subordonată respectării ordinii publice şi bunelor moravuri cu prilejul încheierii contractului. Se impune ideea de a detalia aceste elemente, ordinea publică şi bunele moravuri.