Contribuția României la formarea și fundamentarea dreptului mării

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.INTRODUCERE

1.1.Definiţia dreptului marii

Dreptul internaţional al mării face parte din dreptul internaţional public.El este format din ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor.

Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internaţional public, ci şi unele norme de drept intern al statelor, referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spaţii maritime

Dreptul internaţional al mării, ca parte a dreptului internaţional public, a apărut şi s-a dezvoltat ca o consecinţă a creşterii interesului omenirii şi a statelor pentru folosirea oceanului planetar şi a bogăţiilor sale. Oceanul planetar reprezintă 71 % din suprafaţa Terrei.

Ca ramură distinctă a dreptului internaţional contemporan, dreptul mării este format din ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare) care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, activitatea statelor în cadrul acestora precum şi raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor. El a apărut şi s-a dezvoltat ca o consecinţă a creşterii interesului omenirii şi al statelor pentru folosirea oceanului planetar şi a bogăţiilor sale.

Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internaţional public, ci şi unele norme de drept intern al statelor referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spaţii maritime

1.2.Scurt istoric al dreptului mării

Considerente de ordin politic, economic şi militar au determinat statele lumii, începând chiar din antichitate, să-şi extindă aria suveranităţii asupra unei părţi din apele mărilor.

În timp, dezvoltarea activităţilor marine şi a raporturilor economice dintre state în acest cadru a dus la apariţia şi formarea principiului, a conceptelor dreptului mării.

Ca urmare a configurării unor condiţii obiective ca folosire a spaţiilor maritime s-au conturat viziuni deosebite ale statelor în acest domeniu, au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze şi idei care să le afirme şi să le promoveze.

Evoluţia principiilor şi conceptelor dreptului mării a fost dominată de trecerea de la optica unei stăpâniri restrânse la cea a întrebuinţării de către toate statele lumii.

Marile oraşe , state precum Genova, Pisa şi Veneţia, dar şi statele europene posesoare ale unor flote dezvoltate (Danemarca, Spania, Portugalia) practicau în secolul al XII – XVII un drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care erau riverane

În secolul XIII, datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigaţie, s-a simţit nevoia reglementării spaţiilor de acces pentru alte state decât cele riverane, astfel încât limita suveranităţii a fost extinsă “până la mijlocul mării” 3