Delapidarea

CAP. I

OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

SECŢIUNEA l NOŢIUNEA DE PATRIMONIU - OBIECT AL OCROTIRII PENALE

Încă din cele mai vechi timpuri, omul şi-a apărat întotdeauna ceea ce era al său - „lucrările" sale - bunurile sale sau ale colectivităţii din care făcea parte. Bunurile au avut dintotdeauna o importanţă deosebită fie datorită afectării acestora anumitor scopuri sau activităţi, fie datorită valorii economice pe care o au, valoare importantă pentru desfăşurarea unor schimburi sau activităţi al căror scop principal este obţinerea de profit. Bunurile reprezintă şi un etalon de măsurare a bunăstării unei persoane sau colectivităţi - în funcţie de calitatea, numărul şi valoarea acestora, în literatura de specialitate, bunul este definit ca fiind o valoare economică (patrimonială, evaluabilă în bani) susceptibilă de a face o trebuinţă omului (de ordin material sau spiritual), dar şi susceptibilă de apropiere sub formă de drept patrimonial . Termenul de bun nu trebuie confundat cu termenul de patrimoniu.

Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii evaluabile în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice , în sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea unei persoane.

Patrimoniul a fost definit şi ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce aparţin aceleiaşi persoane. Deci patrimoniul este noţiunea mai largă în care sunt incluse atât drepturile patrimoniale cât şi obligaţiile patrimoniale, patrimoniul fiind deci alcătuit atât din activul patrimonial cât şi pasivul patrimonial .

Dacă sub aspectul dreptului civil, patrimoniul a fost definit în sensurile mai sus menţionate, în dreptul penal noţiunea de patrimoniu are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, gestionate fraudulos, etc . Ca şi în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, patrimoniul este ocrotit prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracţiuni şi sunt prevăzute în Titlul III al Codului Penal român.

Sub denumirea generică de infracţiuni contra patrimoniului" dată Titlului III, se află două categorii de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele diferite de proprietate.

Constituţia României la art. 136 alin.l împarte proprietatea în două categorii: publică şi privată, în cadrul aceluiaşi articol la alin.3 sunt enumerate bunurile care nu pot exista decât în cadrul proprietăţii publice: „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege." De exemplu, în art. 4 din Legea nr. 18 / 1991 , se arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al dreptului de proprietate publică.

În ceea ce priveşte proprietatea publică se poate afirma faptul că a fost realizat în întregime cadrul legislativ al acesteia, prin legile 219/1998 privind regimul concesionărilor şi 215/2001 privind administraţia publică locală.

O altă lege care intră în acest cadru normativ al proprietăţii publice este şi legea nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică precum şi O.U.G. nr. 54/2006 care modifică legea 219/1998 privind regimul concesionărilor de bunuri aparţinând domeniului public.

Potrivit legii 215/2001, „aparţin de domeniul public bunurile care, potrivit legii, sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public." Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate publică al statului sau unităţilor administraţiv-teritoriale se exercită asupra bunurilor care în conformitate cu legea, sau datorită naturii lor, sunt de uz sau de interes public.

În ceea ce priveşte proprietatea privată, aceasta nu este definită în legea 215/2001 a administraţiei publice locale nici Constituţia României şi nici un alt act normativ nu definesc proprietatea privată. Ca urmare a acestui fapt, avându-se în vedere definiţia generală a proprietăţii cuprinsă în ari. 408 Cod civil şi în opoziţie cu definiţia legală a proprietăţii publice formulată în legea 215/2001, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale - comune, oraşe, judeţe, asupra bunurilor care, prin natura sau destinaţia lor, sunt de uz sau interes privat ".

Spre deosebire de bunurile proprietate publică care pot fi identificate cu uşurinţă şi în mod direct pe baza normelor constituţionale şi a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietăţii publice.

SECŢIUNEA II SCURT ISTORIC PRIVIND OCROTIREA PENALĂ A

PATRIMONIULUI ŞI AL INCRIMINĂRII INFRACŢIUNII DE

DELAPIDARE

Din cele mai vechi timpuri, prin intermediul legilor penale au fost incriminate şi sancţionate faptele comise împotriva patrimoniului. Determinate de factorii criminogeni specifici fiecărei societăţi, infracţiunile contra patrimoniului au tăcut obiectul operei apărării sociale şi se vor impune treptat ca o categorie autonomă în cadrul incriminărilor din partea specială a dreptului penal modern şi contemporan.

În perioada sclavagistă faptele de furt şi de tâlhărie erau drastic sancţionate. În evul mediu sancţiunile priveau toate faptele prin care era adusă atingere patrimoniului. Furturile minore erau pedepsite cu biciuirea, iar la al treilea furt de acest gen se aplica pedeapsa cu moartea. Pentru furturile grave, la prima abatere se aplica aceeaşi pedeapsă.

În vechiul drept românesc, existau reglementări referitoare la infracţiuni contra patrimoniului. Legiuirile scrise, începând cu „Cartea românească de învăţătură" din 1646, apărută la Iaşi din porunca lui Vasile Lupii şi „îndreptarea legii", din 1652, tipărită la Târgovişte din dispoziţia lui Matei Basarab şi, sfârşind cu codicele penale apărate în vremea lui Alexandrii Sturdza (1826) în Moldova şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Ţara Românească, cuprindeau norme speciale penale consacrate infracţiunilor contra patrimoniului. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupii, Matei Basarab, Codicele penale ale lui Alexandra Sturza şi ale lui Barbu Ştirbei, conţineau prevederi referitoare la infracţiunile de furt, tâlhărie.

Codul Penal român din 1864 cuprindea în capitolul referitor la „Crime şi delicte contra proprietăţilor" (art. 306-380) numeroase incriminări privitoare la apărarea patrimoniului, cadru normativ completat apoi, cu unele incriminări prevăzute în diferite legi speciale nepenale (exemplu: Codul silvic român din 1881, urmat de Codul silvic din 1910).