Dimensiunea Criminalității Bancare în România

Capitolul I : Noţiuni introductive

Secţiunea I : Evoluţia instituţiilor bancare în România

În România, principalele instituţii bancare au fost create în special începând cu secolul al XIX-lea, secol în care a fost înfiinţată atât BNR, cât şi CEC-ul, iar ulterior au fost create şi alte instituţii bancare. Anterior înfiinţării acestora, activitatea bancară s-a desfăşurat prin intermediul cămătarilor şi al zarafilor.

În cadrul Ţărilor Române prima instituţie de tip bancar a apărut în Bucureşti, în prima parte a secolului al XIX-lea, ulterior acesteia apărând la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei şi în anul 1866 la Bucureşti, Banca Naţională.

În Transilvania, sistemul bancar existent era subordonat sistemului bancar austro-ungar, iar primele instituţii bancare au apărut la jumătatea secolului al XIX-lea şi au funcţionat în Arad, Sibiu, Braşov, ca sucursale ale unor bănci din Viena şi Budapesta .

Prima încercare de creare a unei bănci naţionale a aparţinut lui Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Moldovei, care în luna mai a anului 1856 a acordat autorizaţia de a înfiinţa o bancă de scont şi circulaţie, germanului Nuland, director al unei bănci din Dessau.

Această primă bancă, deşi şi-a început activitatea în martie 1857 şi chiar dacă era supravegheată de stat prin doi comisari, a dat faliment la mai puţin de 1 an de la înfiinţare, din următoarele cauze: dezordine, neprevedere, incapacitate, uşurinţă de emitere şi deşertăciune ridicolă, toate aceste virtuţi aparţinând conducătorilor băncii .

A 2-a bancă care a fost autorizată să funcţioneze, a fost ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control sau participare la beneficii în favoarea guvernului, ci doar contra unei plăţi forfetare . Iniţial această bancă a beneficiat de privilegiul de emisiune monetară, beneficiu care ulterior a fost suspendat.

Pe lângă aceste încercări de înfiinţare şi funcţionare a diferitelor bănci, în acea perioadă s-a conturat tot mai mult ideea creării unei bănci a României, ca o alternativă la cele existente deja.

BNR a fost înfiinţată prin legea nr.17 din 29.04.1880 şi era primul institut de emisie al tânărului stat român care-şi cucerise cu puţin timp înainte independenţa naţională . Sediul central al băncii a fost încă de la început la Bucureşti. De la început BNR a fost o bancă de scont şi circulaţiune, beneficiind de drept de emisiune a bancnotelor, drept de a resconta efecte de comerţ si bonuri de tezaur, drept de a participa la capitalul unor instituţii la care participa şi statul.

În primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deşi în acea perioadă nu existau nici Fondul Monetar Internaţional şi nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacităţii de plată datorită crizei economice şi a acumulării datoriei externe şi a recurs la soluţia privatizării băncilor, adică la vânzarea acţiunilor statului din capitalul Băncii Naţionale. Banii încasaţi din privatizare s-au topit rapid, iar guvernatorul a cerut Băncii Naţionale un nou împrumut .

In 1889, prin legea din acel an, s-a introdus etalonul aur, lucru ce a marcat o noua etapă în istoria BNR, unitatea monetară devenind leul, iar moneda de argint devenind monedă divizionară. Această reformă monetară a avut ca şi consecinţă modificarea legii de organizare precum şi a legii statutului BNR privind rezerva metalică şi convertibilitatea.

Iniţial BNR a fost o bancă cu capital mixt, însă prin legea din ianuarie 1901, lege ce a fost promulgată ulterior si prin care acţiunile statului sunt transmise către societatea acţionarilor, BNR a fost transformată în bancă privată, acţiunile cedate fiind repartizate celorlaltor acţionari în proporţie de o acţiune nouă pentru două vechi, cu preţul de 1860 lei acţiunea .

Anul 1907 s-a desfăşurat sub puternica influenţă a 2 mari crize: criza monetară internaţională pornită din SUA şi criza agrară socială din ţară, datorită răscoalelor ţărăneşti. În aceaşi perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc îşi încep operaţiunile în judeţe şi în capitală. Dacă în anul 1900 existau 27 de bănci, în anul 1913 numărul băncilor a ajuns la 197.

Pe lângă BNR, în perioada respectivă încep să-şi desfăşoare activitatea, uneori şi din iniţiativa BNR, Casa de Compensaţiuni, precum şi Asociaţia Băncilor. Casa de Compensaţiuni a fost creată la iniţiativa şi prin asocierea unui număr de 17 mari bănci din Bucureşti, marcând progresul activităţii bancare prin realizarea anumitor obiective şi anume evitarea manipulării numerarului şi reducerea costurilor serviciilor. În cadrul acestei Case de Consemnaţiuni, mai mult de jumătate din rulajul total al acesteia aparţinea la 4 bănci: Marmorosch-Blank & co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română şi Banca Română .