Dimensiuni socio-juridice ale violenței domestice

ARGUMENT

Familia nu reprezintă doar un grup format din câţiva membri, de regulă soţ, soţie şi copii, ci mult mai mult de atât, înseamnă o relaţie de sprijin reciproc, ajutor dezinteresat, dragoste şi securitate emoţională. Deşi există familii care întruchipează idealul, membrii cărora nu sunt doar părinţi şi copii, ci şi prieteni, în altele, din ce în ce mai multe, caracteristica principală o reprezintă relaţiile tensionate. În orice familie există probleme mai mari sau mai mici, discuţii în contradictoriu sau chiar situaţii limită, important este găsirea unor soluții de a depăși astfel de momente cât mai repede. Din păcate, mulţi par să uite că familia este locul în care există siguranţă şi în care copiii capătă primele noţiuni despre viaţă.

Oamenii nu pot trăi singuri, chiar dacă sunt înconjuraţi de prieteni. Acesta este motivul pentru care a apărut familia, cu toate regulile ei, care au transformat-o într-o instituţie al cărei rol este de a-i apăra pe membri şi de a-i ajuta pe copii să crească. Din păcate, schimbările ce au caracterizat sfârşitul de mileniu au afectat şi structurile sociale, începând cu familia. Aceasta este supusă schimbării şi se observă din ce în ce mai des apariţia unor manifestări negative: alcoolism, adulter, abuz sexual, inclusiv asupra copiilor, delincvenţa juvenilă, promiscuitate, săracie, abandonul copiilor şi al bătrânilor, violenţa fizică şi verbală între soţi.

Din păcate, există familii în care relaţiile afective au de suferit, se acumulează tensiuni care, nu de puţine ori, degenerează în diferite forme de violeță. Intoleranţa, rigiditatea relaţiilor ierarhice din societate, statutul inferior al victimei cât şi lipsa unor mecanisme de protecţie socială şi a unui cadru legislativ adecvat, sunt factorii specifici care explică comportamentul violent în familie.

Originea violenţei în familie şi ceea ce o înrădăcinează puternic este mentalitatea tradiţionalistă care vizează şi statuează diferenţa între rolurile masculine şi feminine trimiţând la societăţile patriarhale. Tradiţiile, respectate altădată cu stricteţe, au ajuns să fie încălcate şi nici măcar normele religioase nu mai pot face faţă tendinţei de desfacere a căsătoriilor sau violenţei. Această mentalitate are la bază “principiul celui mai puternic” şi “legea pumnului”.

Lucrarea de faţă este structurată în trei capitole, astfel, în primele două capitole sunt prezentate generalităţi privind familia şi violenţa domestică, urmând ca în capitolul trei să fie dezbătută problema violenţei asupra femeii.

Capitolul I Familia între ideal și realitate

I.1. Familia - scurt istoric în spațiul românesc

Familia devenise, în cursul timpului, centrul lumii, al istoriei, reperul constant în care se vor căuta mereu înțelegerea şi liniştea sufletească. Încă de la începuturile sale, mai pretutindeni, familia a presupus exercitarea unei puteri, aceasta revenindu-i, printr-o deducţie logică, celui mai puternic fizic (bărbatul) care va veghea asupra tuturor membrilor reuniţi sub autoritatea sa. Elementul central este bărbatul, cu predilecţie în ipostaza sa de soţ şi tată iar elementul secundar femeia, ca soţie şi mamă, iar undeva, la contingenţa dintre cele două planuri, copilul. Aceste tipare sunt destul de bine împământenite prin obiceiuri străvechi.

Legiuirea lui Caragea, moment important în evoluţia juridică a spaţiului nostru la sfârşitul perioadei feudale (1818), stipula extrem de clar menirea principală a căsătoriei: „Nunta este tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Inegalitatea la nivelul membrilor principali ai familiei se regăseşte la capitolul drepturi. Chiar dacă Legiuirea Caragea, mai sus- numită, pomeneşte de o cvasiegalitate succesorală, în multe privinţe starea de inferioritate a femeii, în ceea ce priveşte moştenirea, este evidentă. Infidelitatea se raporta constant doar la soţie, care, conform Codului lui Callimachi – culegerea de legi, inspirată în mare parte din codul civil austriac şi apărută în Moldova la 1817 – era pedepsită în asemenea caz cu închiderea la mănăstire şi pierderea zestrei. Soţului, în schimb, îi revenea „răscumpărarea metehnei” de a călca strâmb cu daruri care mai de care mai alese. Așadar soția trebuia să uite și să ierte cele întâmplate.

Cazul divorţului, al dezacordului final, era şi mai revelator. La 1817 era foarte clar: soţul dispunea de dreptul de a desface căsătoria pentru infidelitatea soţiei sau chiar şi numai dacă „aceasta mănâncă şi bea sau se scălda împreună cu alţi străini fără voia bărbatului ei.” În schimb, soţia putea apela la divorţ doar în cazul în care, conform Codului lui Callimachi, „bărbatul, căzând în dragostea altei femei, nu se va părăsi de aceasta”, iar Legiuirea lui Caragea era şi mai explicită, bărbatul fiind vinovat şi divorţul legal numai atunci când acesta îşi aducea „posadnica“ în casă sau când „o ţine cu cheltuială”.