Distribuția Puterii în Statul de Drept

Introducere

În epoca modernă, garanţia unei guvernări democratice constă în consacrarea în legea fundamentală a statului a principiilor şi regulilor de constituire, organizare şi funcţionare a tuturor instituţiilor cărora le este încredinţată exercitarea efectivă a puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă distribuirea autorităţii şi limitele în care se poate extinde puterea, precum şi mijloacele de contracarare, astfel încât să se poată determina întotdeauna ceea ce este legal sau ilegal.

Această teză conduce inevitabil la ideea statului de drept. În temeiul acestor abordări, putem considera că orice organizaţie statală cu pretenţia de a fi stat de drept ar trebui să se caracterizeze, în primul rând, prin existenţa unor structuri şi mecanisme care să limiteze puterea şi să o menţină în cadre strict necesare pentru satisfacerea binelui public. Ar fi posibil acest lucru, printre altele, şi prin repartizarea ei unor instituţii distincte, care să o exercite specializat şi în limitele expres prevăzute de Constituţie.

Cei mai mulţi autori văd în constituţie cel mai eficient obstacol în faţa tendinţelor pe care, natural, le au forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi limitele de autoritate sau de a adopta o atitudine discreţionară în actul de guvernământ.

Constituţia există, în primul rând, pentru a proteja drepturile cetăţenilor şi pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu autoritatea. Motivul fundamental al unor astfel de limitări este acelaşi ca pretutindeni şi dintotdeauna, respectiv intenţia declarată de a contracara abuzul de putere, la care cei investiţi cu prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie forţa de constrângere statală, sunt în mod inevitabil tentaţi să recurgă.

Cuvinte şi expresii cheie: stat, putere, politică, guvernare, administraţie, societate, lege, constituţie, stat de drept, putere limitată, abuz de putere, răspundere, revocare, societate civilă.

Capitolul I

CONCEPTUL STATULUI DE DREPT

I.1. Teorii cu privire la statul de drept

În perioada liberalismului din secolul XIX s-a conturat mai acut ideea ca, pentru preîntâmpinarea abuzului de putere, activitatea statului trebuie să fie îngrădită prin autoritatea dreptului. Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în stat, teoria statului de drept acordă separaţiei puterilor (legislativa; executivă şi judecătorească) virtutea de a garanta şi proteja drepturile omului.

În evoluţia lor, s-au impus prin coerenţă următoarele teorii asupra statului de drept :

I.1.1. Teoria dreptului natural

Aceasta teorie a apărut încă din antichitate, formându-se apoi o teorie cu o pondere şi o influenţă puternică în gândirea politico-juridică şi filosofică, în Evul Mediu, în perioada Renaşterii şi a pregătirii revoluţiilor burgheze în S.U.A., Franţa etc. Potrivit acestei teorii, dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern şi se impune dreptului pozitiv.

Această teorie s-a dezvoltat în jurul dezbaterii problematicii explicării naturii acestui drept natural. Această natură o putem descoperi doar făcând o mica incursiune în evoluţia ei. Încă mai înainte de secolele VI-V î.e.n., Heraclit din Efes a legat esenţa existenţei, implicit a existenţei umane, de devenirea lumii. O devenire guvernată de logos: destin, ordine, raţiune. Pentru aceasta natura este un raport, o ordine a lucrurilor. Pentru gânditorii care i-au urmat, ideea de natura s-a impus ca ideea de ordine a lucrurilor, ordine impusă tiraniei omeneşti. Sofocle în Antigona opune legile naturale, considerate prin ordinea lor imanentă ca „divine”, legilor făcute de oameni: înţelepciunea celor dintâi este contrapusă arbitrariului celor din urma. După autorul Politicii, Aristotel, dreptul natural este o lege nescrisă care exprimă echitatea, ea prezintă justiţia absolută, căreia legile scrise, dreptul pozitiv trebuie să se conformeze. Gândirea lui Aristotel a nutrit demersul unei pleiade de gânditori precum Kant, Hegel, Kelsen, Stammler, Ihering s.a, pentru care dreptul natural, concept cu un mod de a fiinţa propriu tuturor vieţuitoarelor, devine în cazul oamenilor un ansamblu de principii de conduită prin care aceştia deosebesc binele de rău.