Drept internațional public - statul subiect de drept internațional public

Motto

“ Statul care vrea să fie respectat în plan extern şi să rămână bine consolidat în plan intern nu are valoare mai mare de protejat şi de cultivat decât sentimentul naţional de dreptate.

Această grijă este una din cele mai înalte şi importante misiuni ale pedagogiei politice.

În sănătatea şi în energia sentimentului de dreptate al fiecărui cetăţean, statul posedă cea mai sigură garanţie a propriei trăinicii în interior, cât şi pe plan extern; sentimental de justiţie este rădăcina întregului arbore; dacă rădăcina nu este bună, ci se usucă în piatră şi în nisip arid, tot restul nu este decât un miraj – când va veni furtuna, ea va smulge copacul din pământ pe de-a întregul.

Dar trunchiul şi coroana au avantaj că sunt vizibile, în timp ce rădăcina, aflându-se în pământ, se sustrage privirii.

Influenţa distructivă pe care o exercită asupra forţei morale a poporului legile injuste şi instituţiile juridice prost alcătuite se manifestă sub pământ, în acele regiuni pe care atât de mulţi politicieni nu le consideră demne de atenţia lor, ei fiind concentraţi numai asupra superbei coroane; aceştia nu au nici cea mai mică idee despre otrava ce urcă de la rădăcină spre vârf. “

(Rudolf Von Ithering)

INTRODUCERE

Este statul subiect de drept internaţional?

Iată o întrebare la care atunci când mi-am ales această temă pentru lucrarea de licenţă nu realizasem vastitatea şi complexitatea problemei, labirinturile, pluralitatea interpretărilor, unghiurile de vedere extinse spre diversele orizonturi posibile.

Pe măsură ce parcurgeam, câte puţin din materialul informativ aveam senzaţia unui alpinist care încearcă să ia cu asalt una din înălţimile greu accesibile.

Încurajată şi entuziasmată de minunaţii mei dascăli care mi-au însoţit paşii pe drumul iniţierii în tainele cunoaşterii dreptului, am parcurs etapele fireşti a întocmirii lucrării şi încerc satisfacţia faptului împlinit, satisfacţie care va fi deplină dacă rândurile ce urmează, cu toate stângăciile începutului, îşi vor găsi consacrarea.

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe perspective. El este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma Djuvara, realitatea cea mai pasionantă de studiat în ştiinţa juridică este statul. Înainte de a studia corelaţia stat - drept, este absolut necesară studierea unor aspecte referitoare la stat.

În accepţiunea sa curentă, statul reprezintă forma normală de organizare a societăţii politice, el este puterea politică instituţionalizată (deoarece există în societate şi alte tipuri de puteri, precum există şi putere politică neinstituţionalizată). În alte accepţiuni, statul reprezintă puterea centrală în opoziţie cu cea locală, după cum el desemnează guvernanţii în opoziţie cu cei guvernaţi, adică ansamblul puterilor publice (în opoziţie cu societatea civilă). Sintetizând toate aceste accepţiuni, statul este puterea politică organizată (instituţionalizată) asupra unei populaţii pe un anumit teritoriu.

Statul este alcătuit dintr-un ansamblu de organe şi instituţii prin intermediul cărora îşi exercită funcţiile în societate. Acest mecanism s-a constituit şi se constituie în funcţie de realităţile economice, social-politice, ideologice din ţara respectivă. În epoca modernă, în lupta împotriva arbitrariului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor. Astfel, a apărut teoria separaţiei puterilor în Anglia, J. Locke, sec. XVII, în Franţa, Montesquieu - concepţie potrivit căreia într-un stat diferitele sale funcţii trebuie să fie separate: după Locke ar exista numai puterea legilor şi executivă, Montesquieu a adăugat-o şi pe cea judecătorească. Este faimoasă afirmaţia lui că puterea să oprească puterea. Pe de altă parte, separaţia nu exclude colaborarea şi controlul reciproc al puterilor, ci dimpotrivă, le presupune, altminteri funcţionarea statului ar fi imposibilă.

Statul este cel care edictează o parte a normelor juridice, desigur ţinând cont de o mulţime de factori. Cele pe care nu le elaborează el îşi trag forţa juridică tot de la stat, validitatea lor efectul obligatoriu depinzând de recunoaşterea acestuia. Statul le dotează, aşadar, cu forţa sa de constrângere. Aceasta rezultă din faptul că, aşa cum am mai arătat, puterea de stat este unică în societate, deţinând monopolul constrângerii legitime. Aşadar, specificul normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea sau recunoaşterea statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acţiunea sa de conducere şi organizare a societăţii. Prin norme juridice se stabilesc organele statului şi competenţele lor, relaţiile dintre ele şi cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile acestora. Dreptul este cel care-i conferă puterii de stat legitimitate şi capacitatea de a conduce sistemul social, de a asigura ceea ce în ultimă instanţă a fost şi este scopul creării statului pacea socială.

Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că dreptul fără forţă e neputincios dar forţa fără drept este o barbarie. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene.

Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal – democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

Pentru argumentarea lucrării am folosit un aparat critic după fiecare capitol şi am enumerat bibliografia ce a fost studiată pentru fundamentarea lucrării.

Consider că lucrarea, în întregul ei sau părţi din ea îmi va fi de un real sprijin în exercitarea meseriei alese.

De asemenea, consider această lucrare doar un început pe care îmi propun să îl aprofundez.

Pentru sprijinul primit în alegerea, documentarea şi redactarea acestei lucrări, vreau să aduc şi pe această cale, alese sentimente de gratitudine şi preţuire Doamnei Prof. Univ. Dr. Elena Iftime, îndrumătorul ştiinţific al lucrării.

CAPITOLUL I

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Din punct de vedere istoric, statele sunt subiecte originare ale dreptului internaţional. Ca urmare a constituirii, creşterii numărului şi a însemnătăţii organizaţiilor internaţionale, acestea sunt înzestrate cu personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor membre.

În afara statelor, în societatea internaţională au apărut (ca urmare a intereselor şi acţiunii colective a statelor) şi se manifestă activ şi alte entităţi. În doctrina mai veche, unii autori afirmau că singurul subiect de drept internaţional este statul, alţii considerând însă că singurele subiecte de drept internaţional ar fi persoanele fizice. În prezent s-a format o opinie cvasigenerală conform căreia pe lângă state ca subiecte primare ale dreptului internaţional, există şi alte subiecte derivate, secundare cum sunt organizaţiile internaţionale guvernamentale care sunt create de către state. Tot statele sunt acelea care hotărăsc asupra capacităţii organizaţiilor internaţionale de a-şi asuma drepturi şi obligaţii.

O a treia categorie de subiecte de drept internaţional o constituie naţiunile care luptă pentru cucerirea independenţei şi constituirea statului lor. De asemenea, se admite că în anumite limite şi Vaticanul are calitatea de subiect de drept internaţional. Mult controversată este problema calităţii de subiect de drept internaţional a individului, precum şi a unor asociaţii internaţionale neguvernamentale.

Precizarea şi reglementarea calităţii d subiect de drept internaţional este importantă. Ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcţi ai prevederilor şi normelor dreptului internaţional public, iar nu cei indirecţi. Dominique Carreau arată că precizarea calităţii de subiect de drept internaţional contribuie la indicarea personalităţii internaţionale ale diferiţilor “actori ai societăţii internaţionale”.

Pentru precizarea cine poate fi şi este subiect al dreptului internaţional public este necesară definirea noţiunii de subiect de drept internaţional. Dicţionarul de terminologie de drept internaţional, de la Paris, din anul 1960, arată că este subiect al dreptului internaţional “Cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi” . De asemenea, se precizează că termenul de subiect de drept internaţional este folosit “în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale, şi să aibă acces la procedurile internaţionale” .