Dreptul de Proprietate Privată

INTRODUCERE

Conceptul de proprietate l-a însoţit pe om încă din geneza civilizaţiei, sub acea formă primitivă de stăpânire de atunci, el fiind desemnat de către Dumnezeu, stăpân (proprietar) peste toate lucrurile de pe pământ conform Bibliei:

” Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ ”(Geneza 1:26).

Dar această dorinţă a omului de a stăpâni s-a extins necontrolat şi din păcate a ajuns în stadiul în care a iscat fel de fel de războaie ce au măcinat omenirea de-a lungul timpului. O altă problemă majoră a fost generată de faptul că încetul cu încetul obiectul proprietăţii a ajuns să fie reprezentat chiar şi de semeni, dând naştere sclavagismului.

De aceea întotdeauna pe lângă conceptul şi realitatea de proprietate a fost necesar un cadrul legislativ care să normeze exercitarea acestui drept.

Într-adevăr, termenul de proprietate are multiple şi diversificate sensuri. Uneori, proprietatea poate desemna bunul care formează obiectul dreptului de proprietate. Sensul acesta are în vedere mai ales bunurile corporale, dar uneori se întinde şi asupra bunurilor incorporale. În ce priveşte această primă conotaţie se poate spune: „această maşină este proprietatea mea”, ori „această piscină este proprietatea mea”. Alteori, termenul de proprietate desemnează bunurile care aparţin unei persoane, referindu-se aşadar la averea respectivei persoane.

De cele mai multe ori, din perspectiva uneia sau alteia dintre ştiinţele sociale, pro¬prietatea interesează ca relaţie. Spre exemplu, relaţia dintre persoana care are calitatea de proprietar şi bunul care formează obiectul dreptului de proprietate sau relaţia dintre titularul acestui drept şi celelalte persoane în legătură cu bu¬nul respectiv. Mai ales ştiinţele economice pun în evidenţă, într-o formă sau alta, acest înţeles al termenului de proprietate. Alteori, proprietatea desemnează chiar dreptul de proprietate, înţeles ca noţiune juridică.

Istoria, economia politică, filozofia, ştiinţele juridice, în ge¬neral ştiinţele politice şi ştiinţele sociale nu pot face abstracţie de dreptul de proprietate în încercarea de a oferi o imagine cât mai completă asupra socie¬tăţii, întrucât fiecare ştiinţă are un obiect propriu de studiu şi îşi elaborează un aparat conceptual specific, noţiunea dreptului de proprietate are înţelesuri di¬ferite şi se exprimă în limbaje diferenţiate. Este necesară deci precizarea per¬spectivei din care este privit acest drept pentru a evita confuziile terminologice sau conceptuale.

Este arhicunoscut faptul că proprietatea din punct de vedere al regimului juridic se împarte în două categorii: proprietatea publică şi proprietatea privată.

Dacă în dreptul proprietăţii publice lucrurile sunt destul de clare în ce priveşte limitele exercitării acestui drept care sunt date de legile şi normele în vigoare, în ceea ce priveşte limtele exercitării dreptului de proprietate privată ambiguitatea îşi spune cuvântul cu privire la unele aspecte.

Lucrarea de faţă abordează o controversată limitare a dreptului de proprietate privată, anume exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Aceasta este structurată pe trei capitole ce constituie partea teoretică, urmate fiind de un al patrulea, ce reprezintă partea practică a lucrării.

În conţinutul părţii teoretice sunt analizate aspecte cu privire la dreptul de proprietate, formele acestuia, precum şi câteva dintre limitările dreptului de proprietate privată, ca mai apoi analiza să se orienteze spre procedura exproprierii, principii, etape şi efecte juridice ale acestei limitări.

Partea practică abordează mai multe cazuri concrete de proceduri ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică, mai exact decizii şi hotărâri care surprind etape ale acestei proceduri.

Astfel coroborate, partea teoretică şi partea practică tind să ofere o imagine de ansamblu procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate publică supunân totuşi atenţiei şi câteva dintre principalele aspecte de care trebuie să se ţină cont în punerea în aplicare a unei astfel de proceduri.